Centrul Europei de unde se agață harta în cui. O discuție Romulus Rusan cu Octavian Silivestru (fragment dintr-o înregistrare din 23 iulie 2015 pentru Arhiva de Istorie Orală, Radio România)
Acum vom vorbi despre Memorialul de la Sighet. Cum v-a venit ideea? Cum s-a închegat acest proiect?
– Încă din 1992-1993, apăruse această idee, să se intre în problema asta a represiunii comuniste într-un mod cât mai concret, pentru că nici din acest punct de vedere, guvernanții – fie că erau din guvernul Stolojan, care a fost mai descuiat decât cei de dinaintea și de după el – nu dădeau nici un răspuns. Ticu Dumitrescu, încă din 1990, a făcut o listă cu vreo 220 de torționari, pe care el și colegii lui de la AFDP îi aveau în memorie, și au cerut justiției să fie pedepsiți. A reluat cererea când a venit guvernul Stolojan – chiar în toamna lui ’91, cred – printr-un miting. Știu că a participat și Cicerone Ionițoiu, care era cel mai important istoric al foștilor deținuți politic – venise de la Paris, mi se pare că era și vicepreședinte al PNȚ-ului. Și la un miting au reiterat acea listă către ministrul Justiției, domnul Quintus. N-a primit niciun răspuns.
După un timp, domnul Babiuc, care era ministru în guvernul Stolojan – cred că la Interne era, că el a favorizat venirea regelui în ziua de Paști din ’92 –, a mărturisit la un simpozion de la Sighet că el avea o idee ca jurist cum ar trebui măcar atacată această problemă, dacă nu finalizată. Ne-am dat seama că partidele și guvernele nu au de gând să facă așa ceva și atunci am început să facem înregistrări de istorie orală.
Pe urmă, aflând că închisoarea de la Sighet este dezafectată – de fapt, știam de prin anii ’80 că e liberă, goală –, Ana Blandiana, în ianuarie 1993, a făcut o propunere Consiliului Europei, respectiv secretarei generale, doamna Catherine Lalumière, să se susțină acest proiect de resuscitare a memoriei celor care au suferit represiuni în comunism.
Fac o paranteză. Sesiunea la care a participat Blandiana avea un titlu foarte… nu vag, dar de viitor mai îndepărtat: „Ce părere aveți despre drepturile omului în secolul 21?” Se apropia anul 2000. Și atunci Ana Blandiana, în cuvântul ei, a spus: „De ce ne-ar interesa numai drepturile omului din viitor și nu și cele din trecut? În țările socialiste au avut loc reprimări brutale, au fost milioane de oameni închiși, au fost sute de mii de morți, mai ales în Uniunea Sovietică, cetățeni sovietici. Noi, în România, avem o închisoare care a fost dezafectată încă din ’77, pe care am putea-o transforma într-un memorial al victimelor comunismului și al urii etatizate”, așa era ideea la început, adică ura promovată de stat. Și doamna Lalumière a fost extrem de impresionată. A zis: „Să faceți un proiect”. Am făcut un proiect sumar, de vreo 5-6 pagini cu niște fotografii ale clădirii de la Sighet, cu hărți, cu situarea Sighetului în centrul centrului Europei – maramureșenii chiar au această mândrie, deși ei spun că sunt acolo unde se agață harta în cui, se consideră centrul Europei, și chiar ar fi o piatră nu știu în ce comună, unde ar fi centrul Europei. Ei se socotesc și central-europeni și centrul Europei. Și, într-adevăr, am făcut harta și a și apărut în curând – o să vă spun în ce împrejurări – această hartă, în care Sighetul era egal distanțat de Gdansk și de Tirana, de pildă, sau de Berlin și de Kiev. Și atunci, Consiliul Europei a trimis în anul următor, 1994, și un an mai târziu, în ’95, câte o comisie care să stabilească bonitatea proiectului. Prima a fost formată dintr-un reprezentant al Departamentului Drepturilor Omului și dintr-un reprezentat, sau chiar director, al Direcției Patrimoniului Cultural European. Se vorbea deja de „patrimoniu”, iar în susținerea proiectului noi am spus că memoria face parte din patrimoniul fiecărei țări și, în cazul respectiv, patrimoniul est-european, că Occidentul are memoria lui, Răsăritul are memoria lui. Și atunci Blandiana a și făcut acea siglă cu două cercuri care se întrepătrund – unul cu cele 12 stele ale Consiliului Europei (luate ulterior de Comisia Europeană), celălalt cu o cunună de spini.
Prima Comisie a fost extrem de favorabilă, deși primirea oficială n-a fost prea prietenoasă. La Arhivele Naționale n-au fost primiți. Voiau să vadă dacă o să aveam bază. (Noi am spus că baza este în primul și în primul rând istoria orală, pentru că arhivele erau realmente zăvorâte. Nu aveau acces decât cei de la arhive, care făceau studii, cronologii. Cercetătorii mai tineri nu aveau acces.) Deci, n-am fost primiți acolo. Ne-a primit domnul – Dumnezeu să-l odihnească! – Savel Stiopul, care era directorul Arhivelor Cinematografice, pe post de arhivist și-a spus: „Sunt niște oameni serioși, o să-i susținem, o să…”. Pe urmă, la Ministerul de Externe, era ministrul Meleșcanu, dar ne-a primit Adrian Dohotaru, secretar de stat – un om extraordinar, fost coleg de redacție la Viața Studențească. A garantat că suntem oameni serioși, că vom duce în spate acest proiect și că-l vom realiza. Cu oamenii de afaceri a fost mai greu, dar printr-o cunoștință a unui director al Asociației Oamenilor de Afaceri sau a Bancherilor, cred, am realizat o întâlnire amiabilă, cu niște sandwich-uri duse de noi, de societatea civilă, pentru că nu voiam să-i obligăm pe bancheri să facă mai știu eu ce…
– Nu voiați să-i obligați la cheltuială pe bancheri.
– În orice caz, s-a rezolvat și acest punct. Deci, a fost o expertiză oarecum formală, dar, chiar dacă nu au ajuns unde ar fi vrut ei, la nivelul cel mai potrivit, au constatat că suntem oameni serioși prin cei care au depus mărturie.
Peste un an a venit o altă comisie, de data asta formată din specialiști: un istoric, Robert Perks, de la Arhivele de Istorie Orală ale Muzeului Regal din Londra, o arhitectă, Florence Babics – o femeie foarte deschisă – și contabilul șef al Consiliului Europei, Jose Cremades. Din nou am parcurs locurile respective, pe unde am fost data trecută. Împreună cu Ticu Dumitrescu am mers la Sighet. Au vorbit și cu cei care mai trăiau din foștii deținuți de la Sighet. Am fost în niște sate unde au fost primiți de niște bătrâne extraordinar. Le-a făcut o impresie teribilă. Deci, era a doua comisie, care a strâns date foarte bune. Unul din membrii comisiei a spus: „Nicăieri n-am ajuns… în nicio țară, de la țăran până la ministru”, fiindcă au ajuns și la ministru, de data asta, la ministrul de Justiție, Chiuzbaian, la care domnul Coposu a intervenit. Se știau ca șahiști și membri ai unui cenaclu „Titu Maiorescu”, cred, și domnul Coposu i-a spus ministrului Gavril Chiuzbaian: „Vei fi vizitat. Să spui că sunt oameni serioși”. Cu ocazia asta am pus și problema clădirii la Ministerul Justiției, a cui este. Era o mare criză de închisori, ca și acum, dar se punea problema unde stau deținuții, de drept comun de data asta. Și aveam mari emoții că o să se zică: „Ne trebuie închisoarea asta. O renovăm”. Dar cheltuielile erau prea mari. Clădirea era, pur și simplu, distrusă, ploua ca prin sită, acoperișul era distrus, Ghid pentru elevii Școlii de Vară Sighet, pereții erau plini de igrasie, pentru că fusese un depozit de sare acolo. Și, spre bucuria noastră, Ministerul Justiției a spus: „Noi nu ne revendicăm această clădire. Este pe teritoriul Sighetului, deci să hotărască Consiliul Local”. Ne-am dus la Consiliul Local, după ce a plecat delegația, și ne-au aprobat să primim clădirea în folosință pe 25 de ani. A plecat hotărârea Consiliului Local la prefect. Prefectul a respins-o. Era deja „Patrulaterul roșu”, în 1994 sau 1995. A plecat a doua oară, puțin modificată hotărârea. A respins-o din nou prefectul. A plecat a treia oară. Și atunci, Gheorghe Mihai Bârlea, – care era prieten din copilărie cu prefectul, dar politica îi despărțise total, el era membru al PNȚ-ului, iar celălalt al PUNR-ului… Bârlea, care era promotorul acestei hotărâri în cadrul Consiliului Local de la Sighet, s-a pus în genunchi în fața prietenului și-a spus: „Mă, frate, o să ne ai pe conștiință, o să te judece istoria… Semnează, măi, semnează!” Și a treia oară a semnat. Dacă nu semna a treia oară, era moartă toată povestea. Deci, ni s-a dat în folosință, inclusiv Cimitirul Săracilor, care nu avea nici un gard, era un loc unde pășteau oile și caii, și, din când în când, caii scoteau câte o țeastă de om dând cu copita…
– În paragină, părăsit.
– În paragină. Și ne-am pus pe treabă atunci. N-aveam bani. Am făcut apel la câțiva români cu inimă mare din exil – așa se spunea atunci, nu „diaspora”. (Se spune că odată cu venirea regelui exilul s-a transformat în diasporă, dar limitele sunt foarte neclare.) Deci am făcut câteva centre de susținere în exil. La Paris, doamna Maria Brătianu, fiica lui Gheorghe Brătianu, a înregistrat la Tribunalul din Paris „L’Association pour le Memorial Sighet”. Prin revista Lupta (Le Combat), a lui Mihai Corne și condusă de Antonia Constantinescu, o ziaristă extraordinară, care a murit, sărăcuța, tânără de tot, s-a făcut apel pentru ajutorarea Memorialului. Și, într-adevăr, cu „banul văduvei” s-au strâns niște sume ca să putem pune acoperișul să nu mai plouă. La fel, la München, doamna Gabriela Carp, soția lui Mircea Carp, a făcut o asociație și și ea mai primea câte o sumă de bani și o trimitea la Sighet. În America, un medic veterinar, Miron Costin, s-a angrenat și el în strângere de fonduri, foarte eficiente. Și, în cele din urmă, a apărut un român din Anglia, Mișu Cârciog, fost diplomat, rămas în Occident… de fapt, dat afară de Ana Pauker și rămas în exil, și care a devenit om de afaceri, se pare că se ocupa de comerțul de nichel, cupru cu Japonia, deci era un om relativ înstărit. El ne-a trimis 600 de lire sterline, ceea ce ni s-a părut enorm, pound-ul era un dolar și jumătate. Și, venind el la Sighet mai târziu, a spus: „Eu aș vrea să dau mai mult, că văd că aici începe să se miște treaba. Vreau să fac o capelă”. Noi aveam în proiectul pe care l-am dat Consiliului Europei prevăzută o capelă, dar era într-una din celulele mai mari. El a zis: „Eu aș vrea în curte să facem ceva”. Am făcut un concurs, pe care el l-a sponsorizat: premiul I – 3000 de dolari, premiul II – 2000, premiul III – 1000 de dolari, pentru crearea în curte a unei capele. Era însă foarte greu de spus cărui cult religios ar trebui să aparțină. Tema concursului era o frază care apărea în mai toate memoriile de închisoare: „N-aș fi rezistat dacă nu credeam în Dumnezeu”. S-au prezentat 50 de arhitecți, și, din aceste 50 de lucrări, a câștigat proiectul foarte interesant al unui arhitect tânăr, Radu Mihăilescu, din Timișoara, care mai făcuse și pentru eroii revoluției din Timișoara o capelă, un monument. Și a ieșit acel Spațiu de Reculegere și Rugăciune, care e o performanță tehnică extraordinară. Am făcut apoi o licitație pentru construcție cu cinci participanți – unul din Sighet, unul din Cluj, unul din Bistrița și doi din Baia Mare – și a câștigat o firmă din Baia Mare, care a realizat acea minune, aș zice eu, arhitectonică din curtea numărul unu a fostei închisori, adică un fel de tholos subpământean, cu un acoperiș în formă de impluvium, de pâlnie, în care se decupează o cruce prin care plouă, ninge, intră lumina, iar dedesubt este un bazin pentru lumânări și o bancă circulară, unde vizitatorii ieșiți din muzeu vin și se reculeg, pun o lumânare. Nu știu dacă proiectantul a prevăzut asta, dar interesant e că în zilele cu un soare puternic, crucea care se răsfrânge în bazin, în întunericul de dedesubt, face câte șapte proiecții prin refracția în apa de-acolo pe pereții rotunzi ai capelei. Șapte cruci de lumină.
Încolo, a fost muncă teribilă la construcție.
– Consiliul Europei nu v-a sprijinit și financiar?
– Nu. Am uitat să vă spun că a doua comisie, aceea cu contabilul-șef Cremades, ne-a făcut o mare surpriză. A anunțat public că Consiliul Europei va sprijini acest proiect. Am făcut o conferință de presă la Uniunea Scriitorilor – n-aveam un loc unde să invităm presa – și a apărut o replică violentă în ziarul guvernului, se numea Vocea României, un editorial în două numere, cu „va urma”, în care se spunea: „Iată ce vor să facă internaționaliștii de la Alianța Civică! Vând suferința românilor străinătății”. Făceau aluzii și la unguri, că am fi împreună cu UDMR-ul… Așa era atunci. Absolut totul inventat. Și concluzia era: „Așa cum a spus domnul Radu Câmpeanu, aici trebuia să fie un loc în care fiecare om să vină să pună o floare, să verse o lacrimă și atât. Cum să desfigurăm această clădire și să o dăm pe mâna străinilor?”. Culmea că semna un nume nemțesc și se pare că era chiar real, din câte am aflat, care trăia în Bavaria, cred. Cum a ajuns omul ăsta, cine l-a pus să scrie așa ceva, cum a apărut în ziarul guvernului?! Și titlul celor două editoriale era Sacrilegiul de la Sighet, deci noi făceam un sacrilegiu.
N-am fost primiți deloc prietenos, și cred că e un miracol că am reușit să trecem cu mare zbucium prin toate fazele astea de 22 de ani: construcția, reparația, strângerea de material, nu aveam arhive…
– Ăsta e un subiect anume. Asta voiam să vă întreb. Când anume v-au spus cei de la Consiliul Europei că nu vă sprijină și financiar?
– Scria în proiectul – foarte favorabil – care edicta acordarea egidei Consiliului Europei: „oameni grozavi”, „proiect minunat”… La sfârșit, ultimul capitol, era: „Cum se strâng fondurile”. De aici a venit supărarea guvernului, că se spunea în raportul acestei de-a doua comisii că guvernul ar trebui să dea 40% din costuri, autoritățile locale 20%, românii din străinătate 20%, și restul fonduri întâmplătoare. Deci era o planificare imposibilă. Cum să dea guvernul, când guvernul nu ne accepta? Ca urmare au apărut cele două articole contra noastră. Iar noi am făcut ce v-am spus: am apelat la românii din străinătate.
– Ion Rațiu, ați apelat la el?
– Nu. Nici n-a fost la Sighet.
– Nu l-a interesat.
– N-am apelat la partide. Pentru că nici partidele nu erau foarte clare. Noi eram cu Ticu Dumitrescu și cu AFDP-ul, și, deși Ticu Dumitrescu era socotit om politic, el acționa ca președinte al foștilor deținuți politic.
– Constantin Iosif Drăgan era un român foarte bogat.
– Știu. N-am avut nimic comun. Nici nu știu dacă mai trăia.
– Cum ați reușit să strângeți obiectele care sunt expuse în muzeu?
– Absolut întâmplător, aș spune. Am făcut multe apeluri, și la amintiri, și la obiecte. Cine are, să ni le dea. Singurul rezultat într-adevăr remarcabil din punctul ăsta de vedere a fost că, în vara anului 1996, am făcut un apel prin România Liberă: cei care au amintiri despre alegerile din ’46, deci din urmă cu 50 de ani, să ne scrie. Au răspuns foarte, foarte mulți și am scos un volum din Analele Sighet numai cu amintiri, extraordinar de interesant. Erau și militari, care spuneau cum au fost obligați să acopere urnele ca să poată fi falsificate, ei fiind în termen, deci erau simpli soldați. Chiar și un ofițer, care a fost supraveghetor la o comisie… și era în Conferință Doina Cornea – Școala de Vară de la Sighet funcție încă… sau nu, era la Asociația Veteranilor, deci risca oarecum, a mărturisit că a patronat furtul de voturi. După aceea, am făcut apel pentru obiecte. Am obținut puțin.
N-au prea venit oameni. Unii au venit și erau foarte posesivi, ca să spun așa. Adică, ne-au dat niște lucrușoare făcute în închisoare. Îmi amintesc o întâmplare cu un bătrân care ne-a adus un fel de sculă de dentistică cu care, el fiind doctor, repara dinții colegilor din celulă, un obiect extrem de ingenios și de interesant. Din păcate era cam coleric. Era nemulțumit de Churchill. Și eu sunt nemulțumit de Churchill. Dar el a venit la un simpozion și a început să spună: „Churchill, ticălosul, nenorocitul, bețivul… whiskey… Stalin…”. Era incoerent și, din cauza pornirii ăsteia furibunde pe trădarea lui Churchill, nu i-am publicat lucrarea. L-am rugat: „Lăsați-ne să o reparăm un pic, să o stilizăm…” „Nu las nimic. Și să-mi dați înapoi și chestia aia pe care v-am dat-o…” Deci, în general, n-am prea obținut obiecte. De altfel erau puține cele care prin câte un noroc putuseră fi scoase din închisoare la eliberare.
În schimb, toată istoria orală a acoperit lipsa arhivelor. Arhivele, practic, au fost zăvorâte, între noi fie vorba, până în 2006. Chiar și după apariția CNSAS-ului, se obținea câte un act numai prin tratative: „Vreau cutare și cutare…”. Se întâlneau doi de la CNSAS, doi de la Arhive… Dar în 2006 s-a înapoiat mare parte din arhive la CNSAS.
Tot ce-am putut face au fost cele zece simpozioane, între anii 1993 și 2002, pe care le-am publicat în Analele Sighet. În total 7500 de pagini. Cam o treime erau istorici, mai ales din străinătate – ai noștri tineri abia se puneau pe picioare. Dar am publicat… Era Marius Oprea, era Ulrich Burger – un istoric german care și-a făcut o teză despre relațiile PNȚ cu URSS și pe care l-am sprijinit să scoată niște arhive de la PNȚ –, era Onișoru, care a debutat la noi, după aceea a devenit, propus de PNL, președinte al CNSAS-ului…
Ulterior, a apărut generația studenților. Din anul III era Ioana Boca cu trei-patru colege de-ale ei, toate excepționale. Dar totul mergea pe simpozioane.
Și marea bucurie a noastră a fost că atunci când am început să verificăm – pe diferite proiecte, pe diferite teme – ce se spusese în anii ’90, am constatat că nu se mințise aproape deloc. Dacă erau niște inexactități, erau din cauza vârstei celui care vorbise. Dar totul consuna cu arhivele scrise, oficiale.
Am uitat să vă spun că în 1997, la puțin timp după accederea Convenției Democratice la guvernare, într-o coaliție destul de plină de incompatibilități, de altfel, a apărut o propunere din partea domnului ministru, pe atunci, Nicolae Noica, ca Memorialul să fie declarat „obiectiv de interes național”. Mai erau, cu același statut, Centrul de Studii Eminesciene de la Ipotești și Ansamblul „Brâncuși” de la Târgu Jiu. Deci, era o recunoaștere simbolică a acestui patrimoniu, care era Memorialul, patrimoniu al memoriei. Și, totodată, prin legea asta – care era simplă, avea numai cinci articole –, la articolul cinci se spunea: „Cheltuielile pentru punerea în valoare și valorificarea Memorialului Sighet sunt suportate de Fundația Academia Civică și, după caz, pot fi suportate și prin alocații de la buget”.
Acum, noi v-am spus cum obțineam banii, prin acele centre de sprijin din străinătate. Alocația ce însemna? Noi nu făceam parte din niciun minister. Eram în buget la „Anexe”, împreună cu celelalte două, despre care v-am spus. În fiecare an trebuia să așteptăm să vedem dacă ni se dă sau nu ni se dă, pentru că era conjunctivă promisiunea. Și am avut, la început, o sumă infimă. După aceea am mai crescut. Iar într-un an am ajuns aproape la zero și eram în situația să nu putem plăti colegii de la Sighet, adică ghizii, supraveghetorii, muzeografii. Și atunci, a mers Blandiana la Comisia de Cultură a celor două Camere și a spus: „În acest an nu ni s-a prevăzut aproape nimic. Nu vă dați seama că nu este vorba de noi, ci de istoria țării?” Era prin anul două mii și ceva. În fine, am reușit să trecem și de acel moment, pentru că altfel eram siliți să punem banderola japoneză albă pe mână la Sighet. Nu puteam să întrerupem, dar nici să plătim. Mai târziu, impactul internațional în creștere, a făcută să crească puțin și alocația.
M-ați întrebat de unde fonduri. Între timp au început să vină, acum, spre sfârșit, niște propuneri de ajutor senzaționale. De pildă, de la foștii deținuți politici care-și lăsau prin testament o parte din averea lor. De exemplu, domnul Sergiu Grossu a lăsat o sumă, nu foarte mare, dar importantă. Cred că a treia parte din cât avusese el. A fost mai mult în exil, a publicat cărți pe cheltuiala lui… Sau domnul – Dumnezeu să-l ierte și pe el! – Vlad Drăgoescu. Era un fost deținut și în perioada Dej, dar și în mișcarea Goma. A semnat apelul lui Goma și a fost arestat. După aceea a plecat în Elveția. Neavând familie, decât un văr, și având proprietăți în Oltenia, ne-a lăsat o treime dintr-un apartament, care a fost vândut – ne-au dat contravaloarea, vreo 17.000 de euro, avocatul lui –, și 25 de hectare de pământ în comuna Moțăței, lângă Calafat. Ce să faci cu el? L-am dat în arendă, și de la arendașul ăla vin cam câteva mii de lei anual. Pe urmă au mai venit donații din America de la un urmaș al doctorului și sociologului Sabin Manuilă, nepotul lui de frate. Deci, avem așa asigurat – în caz că ni se taie complet cândva, Doamne ferește!, alocația respectivă – să supraviețuim un an, să zicem, fără. După aceea, Dumnezeu știe ce-o mai fi. Dar după felul excepțional în care crește numărul vizitatorilor, va veni poate o vreme când muzeul se va putea întreține din biletele de intrare…
interviu publicat în revista Mișcarea Literară nr. 2-3/2017