Vorbim despre mineriada din 13-15 iunie 1990 cu domnul Romulus Rusan astăzi, 21 iulie 2015. Ce amintiri aveți despre mineriadă?
Am mai mult de spus despre ziua de 13 iunie. Atunci, o vecină mi-a spus că au fost evacuați cei din corturi, greviștii foamei, că s‑a spus la radio că sînt mișcări în jurul Institutului de Arhitectură. Și atunci, împreună cu un prieten, am mers acolo. Și, într-adevăr, am văzut, era un fel de „joacă“ între jandarmi și tinerii manifestanți: cînd avansau scutierii, civilii se retrăgeau pe la „Biserica dintr-o zi“ și spre fosta Cofetărie Albina. Cînd avansau civilii, jandarmii se retrăgeau pînă în bulevard, unde erau niște camioane, niște autobuze, care, ulterior, au fost incendiate. Din înregistrările date de Europa Liberă, dacă bine-mi amintesc, de Emil Hurezeanu, rezulta că erau convorbiri între generalul sau colonelul Diamandescu şi ministrul de Interne, Chiţac, şi se spunea cu o claritate destul de ciudată: „Să dați foc la autobuze!“.
Șoferul a coborît și a spart parbrizul cu ciomagul… propriul parbriz
Diamandescu era șeful Poliției Capitalei.
Da. Am revenit împreună cu Nicolae Prelipceanu după-masă. Mișcările se mutaseră în mijlocul Pieței Universității, chiar în jurul actualului rond. Și mulțimea a luat-o spre vest, pe Bulevardul Elisabeta, și pe urmă a ajuns pe Calea Victoriei și pe Eforie. N-am fost acolo, dar știu din relatări. Și atunci s-ar fi dat drumul la niște deținuți din arestul Poliției și s-ar fi incendiat o arhivă într-o clădire roșie, despre care eu știam că este clădirea de audiențe a Ministerului de Interne. Dar poate aveau și arhivă. Am luat-o împreună cu prietenul meu, cu Nae Prelipceanu, pe Magheru. Lumea era foarte curioasă, ieșise pe străzi, erau mulțimi pe tot bulevardul. Am văzut în fața Cinematografului Aro un om plin de sînge, poate chiar mort, pe caldarîm, cu capul pe trotuar. Veniseră niște sanitari să vadă despre ce e vorba. Am ajuns în curtea Televiziunii… Aici urmează o mărturie pe care puțini o pot confirma sau crede. La intrarea dinspre Dorobanți, curtea Televiziunii era plină de oameni, și se pare că unii intrau și direct dinspre Piața Dorobanți. Nu știu, s-a spart gardul sau exista o ușă pe acolo… A apărut din senin un camion lung, din acelea cu care se transportă fierul-beton, avînd cutia lungă și căptușită cu metal, în care erau foarte mulți oameni îmbrăcați în negru. Și în față era un șofer, îmbrăcat în negru şi el, și un civil, tot îmbrăcat în negru. Șoferul a coborît și a spart parbrizul cu ciomagul… propriul parbriz. Ceilalţi oameni au coborît și ei, avînd cu toţii ciomege identice în mîini. Și lumea s-a dat deoparte, s-a făcut o cărare spre intrarea Televiziunii. Și au trecut siguri pe ei şi nestînjeniți. Nu mai știu cîți erau. Nu erau foarte mulți, dar nici puțini. Înainte de a intra, au spart ușa de sticlă – de altfel, întredeschisă – cu ciomegele. Reconstituind, deduc că acei tineri care au fost bătuți pînă la sînge au intrat pe urmă după acești provocatori. Camionul purta număr de Prahova. Cineva mi-a spus că ar fi putut să fie minerii de la Filipeștii de Pădure chemați ca „oameni de bine“. Ăsta era termenul consacrat atunci. Îmi amintesc că, printre cei care au asistat sideraţi la această scenă, l-am zărit şi pe ambasadorul Olandei, Coen Stork, ţinînd de ghidon o bicicletă, cu pantalonii prinși cu o clemă, cum se purta pe vremuri. Se mişca printre oameni și spunea: „Nu vi se pare că se produce o încălcare a regulilor statului de drept?“.
Întorcîndu-mă seara spre casă, l-am văzut pe domnul Iliescu în balcon la Palatul Victoria, însoțit, cred, de Dan Iosif și de mai mulți. În piaţă era o mulțime răzleaţă căreia îi vorbea. „Oameni buni, fiți calmi! Oamenii de bine din țară or să vină să ne apere de contrarevoluționari.“ Am traversat spre Buzești, unde erau niște locuri virane, care acum sînt pline de bănci și de clădiri ultramoderne, am văzut un civil în alb bătut bestial de vreo cinci-șase oameni. Ce o fi făcut nu știu! Poate erau „oamenii de bine“ care interveneau profilactic. Asta știu despre ziua de 13 iunie.
A doua zi, am aflat că au venit minerii și că sînt pe străzi. Am ieșit precaut. Nu mi-au făcut nimic. M-am dus la sediul Alianței Civice…
Nu era Alianța încă.
Nu, nu era… Era sediul GID-ului, Grupul Independent pentru Democraţie, unde noi țineam niște ședințe în pregătirea creării Alianței Civice. Nu se întîmplase nimic. Am plecat pe urmă spre Uniunea Scriitorilor. Nu se întîmplase nimic. Am trecut printre mineri, evitîndu-le privirea, întrucît cred că foarte mulți au reacționat violent nu numai pentru că erau programaţi astfel, ci şi din complexe de inferioritate. Presupuneau că lumea îi dispreţuieşte şi îi privește cu ostilitate… Atît știu despre cele două zile, 14-15…
Ideea noastră a fost să apară lumea în alb cu o floare
Dar, imediat după aceea, a avut loc un mare marș…
Peste o lună, am organizat „Marșul în alb“. El a fost organizat sub egida Ligii Studenților, a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Asociației „21 Decembrie“. De fapt, totul s-a făcut la România liberă. Eram, ca de atîtea ori, la prietenul nostru, Băcanu, cu care încercam să întemeiem Alianța Civică. Am luat acordul organizaţiilor şi am scris anunțul… Ideea noastră a fost să apară lumea în alb cu o floare, ca să se opună, ca și la Revoluție, ca și la mineriadă, răului prin non-violenţă, care putea fi mai greu atacată. Era o metodă de apărare pasivă față de agresori. De altfel, în luna scursă de la mineriadă, situația se schimbase total. Lumea își dăduse seama între timp. Televiziunile şi posturile de radio străine arătau ce barbarii se întîmplaseră atunci, în 14-15. Gospodinele care îi aplaudaseră pe mineri intraseră în pămînt. Se schimbase mentalitatea. Am plecat din Piața Operei, pentru că între timp se interziseseră mitingurile la Universitate… Asta știe foarte puțină lume.
În parcuri se aprobase…
Primarul general al Capitalei a cerut – și Procuratura a întărit – ordinul prin care întîlnirile publice nu mai puteau fi făcute pe stradă, ci doar în parcuri. Asta a stîrnit și mînia, și hazul oamenilor. Era ceva cu totul ridicol să trimiți oamenii în natură, ca să zic așa. Am ales Piața Operei, pentru că avea Parcul Operei alături, deci respectam litera legii. Dar nu ne făceam prea multe iluzii. Și la început eram foarte sceptici, ziceam: „Lumea este speriată. Nimeni nu mai riscă să iasă în stradă“. Dar, spre uluirea noastră, a venit o adevărată mare de oameni. La un moment dat, l-am întrebat eu însumi pe un jandarm, la o intersecție, la cît ne estimează. Și mi-a spus: „250.000 de oameni“. Cred că nu avea nici un interes să mintă. Și ce ne-a bucurat era că lumea ieșea în balcoane și aplauda, ceea ce era un semn foarte bun că oamenii, în sfîrșit, înțeleseseră normalitatea care ar fi trebuit să domine în societate. Iar priveliştea coloanei albe nesfîrşite cu flori şi copii purtaţi pe umerii taţilor avea ceva înălţător, aproape magic.
Care a fost traseul acestui marș? Unde ați ajuns?
Piaţa Operei, Piața Universității… S-a depus apoi la Guvern o petiție și a urmat întoarcerea pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Elisabeta, pînă în locul de unde porniserăm cu cîteva ore înainte.
„Ce cauți aici, nenorocitule, fascistule? Du-te înapoi la București!“
Cînd v-a venit ideea să faceți Alianța Civică?
Ea plutea în aer, fiindcă se știa că, în celelalte țări foste comuniste, societatea civilă a fost fermentul care a dus la căderea regimului și la decomunizare. Mai ales după mineriadă, ne întrebam ce e de făcut. „Marşul în alb“ fusese un test care demonstrase că mai exista speranţă. Deci trebuia organizată. A mai existat o adunare a rezistenței române în 8 septembrie, dacă nu mă înșel, la Brașov. Se știe mai puțin despre ea… A fost organizată de Asociația „15 Noiembrie“, a muncitorilor care ieșiseră în stradă cu trei ani în urmă, la Brașov. Și erau chemate toate asociațiile existente și persoane particulare care se manifestaseră în presă sau în public, la Balconul Universității. Surpriza a fost că, pe lîngă minerii care fuseseră reprimați în 1977, niște mineri bătrîni care fuseseră mutați în alte mine sau unii chiar anchetați și arestați, a venit și Miron Cozma și s-a întîlnit cu victima lui, cu…
Marian Munteanu.
…cu Marian Munteanu. Și s-au îmbrățișat. Și Miron Cozma a spus: „O să vedeți cine a fost autorul moral al mineriadei! Eu n-am fost decît un martor“. Se disculpa total, dar și amenința cu dezvăluiri. Și cred că, în momentul acela, Petre Roman era vizat mai mult decît Ion Iliescu. Fuseseră invitaţi şi participau personaje de dinainte de Decembrie ’89, care păreau mai mult legendare decît reale: cei care dăduseră foc Arcului de Triumf din fața Casei Scînteii (era un arc de triumf de carton cu chipul lui Ceauşescu, care fusese incendiat în toamna lui ’89) şi cei care au dat foc statuii lui Lenin, aprinzînd anvelope în jurul ei, tot în Piața Scînteii. Și Băcanu, și Blandiana, și Dumitru Iuga, și Gabriel Andreescu, şi Mihai Şora. A fost foarte multă lume atunci la Braşov. Mihai Șora, ca şi noi, primea la hotel telefoane de insulte şi ameninţări: „Ce cauți aici, nenorocitule, fascistule? Du-te înapoi la București! Ai venit să întărîți lumea împotriva democrației!“. Culmea e că erau voci de femei! Nu știu, erau centraliste, ce-or fi fost, de unde știau unde stăm, ce camere avem? Stăteam la Hotelul Aro-Sport. Dar noi după aceea n-am mai răspuns. Am stat numai o noapte acolo. Şi nu mai răspundeam la telefon. A fost foarte neplăcut! Avusese loc și o explozie la Combinatul din Făgăraș, un combinat chimic sau de armament. Și Vadim Tudor vorbea la televizor despre fasciștii care au distrus Combinatul. În același timp, se arăta cu degetul spre noi, cei care participam la acea adunare a rezistenței. Apăruseră lozinci scrise împotriva lui Petre Roman, mai ales în Brașov. Era o atmosferă foarte încărcată. Şi ne-am pus cu seriozitate problema ce facem. Acolo s-a întărit ideea că e nevoie de o organizație civică aptă să ne unească, să ne strîngă la un loc.
Era un nucleu totuși… cei care discutați. Era un grup mic. Nu era un grup mare.
Eram cu Băcanu, cu Gabriel Andreescu, cu, bineînţeles, Blandiana, cu Dumitru Iuga… Pe de altă parte, la Timișoara, unde era puternică Solidaritatea Universitară, făceau și ei planuri.
Aveați legături?
Nu, după aceea.
Dar știați sau nu știați fiecare de pregătirile celuilalt?
Nu știam.
Deci, fiecare făceați separat.
Da, da, da. Și pe urmă am lucrat la „Declarația de principii“ și „Carta“ Alianței Civice, înainte de înființare, în 6-7-8 noiembrie. Am discutat numele și mă pot lăuda că eu am propus Alianța Civică. Mai erau tot felul de propuneri-pastișe după numele organizaţiilor asemănătoare din restul Europei de Est, de tipul Forumul Civic. Și am spus: „E mai bine Alianța Civică, conţine ideea de solidaritate“. Deci mă pot lăuda că am fost nașul.
Da. Cu cine ați elaborat „Carta“? Cine a făcut parte din acest grup în afară de dumneavoastră?
Cred că Blandiana, Băcanu, Stelian Tănase, Sorin Dumitrescu, care era pe linia atragerii Bisericii Ortodoxe. Noi voiam ca referirile să fie despre Biserică, în general, despre toate bisericile, și de aici erau multe discuții. Și, într-adevăr, era normal să fie Biserica în general, pentru că și între biserici au fost niște disensiuni în timpul dictaturii și, dacă voiai să faci o asociație cuprinzătoare, trebuia să-i prinzi pe toți. Mai era un avocat, Doru Cosma, ca expert. El nu era neapărat membru. Nici nu cred că a intrat în Alianță, dar ne‑a ajutat cu structurarea din punct de vedere juridic.
Asta voiam să vă întreb. Ați avut un model de inspirație?
Prin acest avocat, care cunoștea ce se întîmplase și în alte țări, în Cehoslovacia, în Polonia, ne-am racordat la legislaţia internaţională şi la ideile similare.
Pe 15 noiembrie 1990, a avut loc primul miting al Alianței Civice
După ce ați elaborat „Carta“, ea a fost publicată?
A fost întîi „Declarația de principii“, căreia Blandiana i-a adăugat ultima propoziţie, care a devenit deviza Alianţei: „Nu putem reuşi decît împreună“. A fost publicată în România Liberă din 8 noiembrie, cred. Întreaga pagină a României Libere era acoperită cu anunţul: „A luat fiinţă Alianţa Civică“ şi urma „Declaraţia de principii“, semnată de nume ale societăţii civile, vîrfurile artistice, ştiinţifice, literare ale societăţii româneşti. Și a doua zi, a fost o conferință de presă la Hotelul București. S-a închiriat sala, ceea ce a fost o mare problemă, toată lumea era suspicioasă, se ferea să ne dea sala, să fie implicată. Ne-au luat o groază de bani ca să ne dea sala pentru o oră. Și acolo au apărut Mihai Șora, Băcanu, Blandiana, Iulian Cornățeanu, care a devenit pe urmă primul secretar al Alianței. Nu-mi mai amintesc de alții. Au fost vreo șapte în prezidiu. Au apărut și întrebări provocatoare, mai ales de la Adevărul, care era cel mai agresiv ziar atunci. Azi și Dimineața – care erau şi ele împotriva noastră – erau mai mult pe pamflet, nu ieșeau pe teren. Ei concepeau în redacție nenumăratele înjurături la adresa „fasciștilor“. Iar pe 15 noiembrie, deci la o săptămînă după acea conferință de presă, a avut loc primul miting al Alianței Civice. Acolo s‑au difuzat „Declarația de principii“ și „Carta“, dar pe foi volante. „Declarația de principii“ apăruse, cum v-am spus, în România Liberă. Pot să vă dau textul. Dar există și în niște cărți pe care le-am editat. Am participat la organizarea acelui miting-marș din 15, dar, culmea ironiei, n-am apucat să participăm la el. Am participat însă la discuţiile preliminare. Erau unele discursuri pe tema împotriva cui să fie îndreptat mitingul, să fie vizați amîndoi conducătorii FSN-ului, adică și domnul Iliescu și domnul Roman, sau numai domnul Roman. Liga Studenților era în special contra lui Roman. Și contra lui Iliescu, dar nu voiau să‑l vizeze direct ca preşedinte. Aceştia au ieșit după aceea, cei mai mulți, din Alianță la proximul congres, din iulie ’91, cînd s-a făcut Partidul Alianței Civice…
Cine a avut ideea și inițiativa să se transforme în partid?
Nu s-a pus niciodată problema transformării Alianţei în întregime în partid. Dar lăsaţi-mă să continui cronologia…
Da.
Mitingul din Bucureşti la care noi, Ana şi cu mine, nu am fost – o să vă spun de ce – a avut 400-500.000 de participanți și a fost lăsat complet liber. Foarte puțină lume știe, dar se poate consulta presa. Întîmplarea a făcut să se afle în Bucureşti o delegație a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Și, întrucît România era pusă la zid din pricina mineriadei, a atitudinii Statului față de societatea civilă, acest miting a fost lăsat liber, l-a transmis şi televiziunea, ca să pară o ţară democratică şi un stat de drept. Şi, astfel, toată ţara a văzut o jumătate de milion de oameni manifestînd împotriva puterii.
În cazul Blandianei și al meu, povestea Alianței Civice a durat 10-11 ani
De ce n-aţi participat?
După nopți întregi de discuții cum să fie mitingul, ne-am pomenit în ajun, în seara de 14 noiembrie, cu un telefon de la Iași, de la Asociația Agora, care cerea să meargă cineva de la București să participe la miting pentru că sînt amenințați, sînt agresați, au nevoie de cineva iubit şi respectat în Iaşi, cineva de la centru… Se mai folosea acest termen, depășit de fapt, fiindcă societatea civilă n-are centru, e o societate pe orizontală, în care toți sînt egali. Și în care nimeni nu se zbate să fie șef. Asta era caracteristica Alianței Civice, să știți. Toți consideram că această luptă va fi ceva trecător și că ne vom întoarce, după ce se va normaliza situația, la viaţa şi profesiunea noastră. Din păcate, în cazul Blandianei și al meu, povestea Alianței Civice a durat 10-11 ani.
Deci, cine să meargă? Blandiana avusese, cu cîtva timp în urmă, o conferinţă de răsunet la Prelecţiunile Junimii. S-a hotărît să meargă Blandiana și Rusan la Iași. Am prins un tren pe la ora 12-1 noaptea. Ne-au așteptat în gara Pașcani, pentru că nu erau legături, cu o mașină, ne-au dus la Iași. Era deja dimineață. Pe stradă nişte oameni nebărbieriți au început să urle la noi: „Fasciștii! Înapoi la București!“. Am aflat ulterior că erau scoși din arestul Poliției și puși să ne huiduiască. Am fost duși de colegii din Iași la Hotelul Traian, despre care știam că e un monument istoric. Îl făcuse Gustave Eiffel, creatorul Turnului Eiffel. Era una din primele construcții cu armătură metalică. De data asta, era închiriată o cameră cu balcon, care dădea spre piața din fața hotelului. Și acolo, în acea cameră, ne aştepta o îngrămădeală de nedescris de membri ai Agora, intelectuali foarte cunoscuți, scriitori… Mihai Ursachi, Emil Brumaru și un muncitor de la Brașov, Mihai Macovei, dintre cei care se răzvrătiseră cu trei ani în urmă. (Am uitat să vă spun că s-a ales 15 noiembrie ca dată a mitingului şi a creării simbolice a Alianţei Civice în amintirea revoltei de la Brașov, din ’87.) Și în față erau cîteva mii de oameni, spre surprinderea noastră, mulți pentru Iași, pentru că se spunea că Iașiul era 100% FSN, după cum rezultase și la alegeri. Am fost rugați să vorbim. Nu știam cine să înceapă. În fine, cred că a ieșit Blandiana și au început niște huiduieli îngrozitoare, strigate în niște pîlnii-difuzoare perfecționate: „Înapoi! Duceți-vă la București! Legionari!“. După aceea a intrat tînărul braşovean care avea 18 ani în ’87, deci era de 21: „Legionarule! Du-te la Brașov! Înapoi! Pleacă!“. Apoi Mihai Ursachi, același lucru. Nu auzeam ce spuneau, auzeam doar huiduielile şi credeam că nu ne auzea nimeni, dar vedeam că lumea aplaudă. Nu înţelegeam nimic, dar ne dădeam seama că trăiam o situaţie simbolică. Muncitorul tînăr, care trecuse prin multe – fusese arestat, dus în domiciliu obligatoriu –, şi restul poeți. Entuziaşti şi huiduiţi. În fine, s-a terminat într-o criză de depresie. Ne spuneam unii altora: „Ce mizerabili… Ce mizerie! Ce eșec!“. „Nu-i adevărat!“ – ne-au spus colegii noştri cînd am coborît în piaţă. „Au fost 5.000 de oameni aici! Iașiul n-a mai pomenit așa ceva!“ „Da, dar ne-au huiduit!“ „Auzeați numai asta pentru că erau cu niște pîlnii îndreptate spre balcon. Dar în mulțime se auzea ce spuneați dumneavoastră. A fost o victorie extraordinară! Ăștia cu pîlniile erau scoși din arestul Poliției și i-a păzit Poliția să nu fie linșați de restul manifestanților.“ Așa am participat noi, pe 15 noiembrie 1990, la mitingul de la Iași. Apoi, pînă la plecarea trenului cu care trebuia să ne întoarcem, ne-am dus la un televizor, unde am văzut – şi nu ne venea să credem – mitingul de la Bucureşti. Era o mare de oameni. Şi în aceeaşi zi, la aceleaşi ore, fuseseră mitinguri asemănătoare la Timişoara, la Cluj, la Braşov…
După aceea, pe 15 decembrie a fost Convenția, congresul propriu-zis de constituire a Alianței Civice. Cu o zi înainte însă, în 14 decembrie, în Adevărul a apărut un apel semnat „Oameni de bine“ sau „Grupul oamenilor de bine“, un articol pe pagina întîi, cu continuare, în care se spunea că Alianța Civică pregătește o lovitură de stat, cu Marian Munteanu prim-ministru și Doina Cornea ministru de Interne. Sau invers! Și că Alianța Civică este în solda legionarilor din Europa… Că s-au și primit mesaje din partea legionarilor din Paris, care aplaudă crearea Alianței Civice ș.a.m.d.
Congresul a fost foarte bine organizat și cu niște luări de poziție foarte riguroase, pledoarii democratice pentru crearea statului de drept. Atunci s-a lansat „Carta“, i s-a dat fiecărui participant un exemplar, a fost aprobată prin vot. Aici fac o paranteză. Alianța Civică era gîndită ca reunind organizațiile civice existente la acea vreme și care contrasemnau totul, inclusiv „Declarația de principii“ și „Carta“ Alianței Civice: Asociația „15 Noiembrie” din Brașov, Grupul Independent pentru Democrație, care ne dăduse și două camere în subchirie în clădirea, demolată acum, din curtea de pe Calea Victoriei 133, Grupul pentru Dialog Social, Solidaritatea Universitară și Agora din Iași, cum v-am spus.
A doua zi urmau să se facă alegeri pentru consiliile județene. Erau participanţi din 36 de județe plus sectoarele din București. Dar nu mai aveam bani să plătim și a doua zi Sala Ateneului. Ne-a costat enorm: 10.000 de lei. Era foarte mult pe vremea aceea şi noi eram foarte săraci. Am obținut de la conducerea Ateneului să continuăm în subsol. Erau niște cămăruțe în subsol și acolo ne întîlneam pe rînd cu județele care îşi alegeau conducerile. Acolo a avut loc o întîmplare care n-a apărut, cred, în presă deloc, dar căreia i-am fost eu martor și actor. Eram pe culoar cînd am văzut un domn în vîrstă, foarte civilizat, care a venit spre mine şi mi-a spus într-o română aproximativă: „Eu sînt Alan Green junior, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București. V-am adus un mesaj din partea Departamentului de Stat“. Și mi-a dat o hîrtie, parcă o văd, făcută sul, după care s-a întors şi a plecat. Am desfăcut şi am citit sulul. Era un fax în care se spunea că Departamentul de Stat salută crearea Alianței Civice și speră ca, prin crearea ei, să nu se ajungă la conflicte de stradă și toate problemele să fie rezolvate la masa tratativelor. Legînd asta de ceea ce apăruse în Adevărul cu o zi înainte, deducem că am fost prezentați la Washington ca niște turbulenți care urmau să provoace mișcări de stradă, violente probabil. Domnul Brucan tocmai făcuse o vizită la Departamentul de Stat. Am hotărît să luăm partea bună din acest mesaj, pe care l-am arătat la toată lumea de prin provincie și ne-am socotit recunoscuți ca organizație și de către Departamentul de Stat.
Cei din Timișoara spuneau că ne trebuie un partid
Să revenim la congres. Primul președinte cine a fost?
Primul președinte a fost Marian Munteanu. El nu era prezent. Liga Studenților se afla în grevă generală de multe săptămîni. Începuse la Timișoara și s-a extins și la București. Nimeni nu ținea neapărat să fie șef în societatea civilă. Lumea fugea de așa ceva, fiecare voia să fie util, cine voia să muncească muncea. Dar era nevoie de un șef simbolic. Și, pentru că erau studenții în grevă și pentru că ieșise de două-trei luni din închisoare, a fost pus Marian Munteanu. În lipsă. Nu era prezent. Nu mai știu de ce. S-a hotărît ca preşedintele să fie ales pentru o lună, să facem prin rotație, întrucît nimeni nu se lupta să fie. Marian Munteanu a spus: „Păi, dacă-i așa, eu nu vreau! E o parodie pentru o lună de zile“. Și a spus că nu primește. Și atunci al doilea șef a fost, cred, Ioan Mănucu, inginerul de la Craiova care oprise trenurile cu mineri în noaptea de 13 spre 14 iunie ’90, decuplase rețeaua electrică. El era la regulatorul de circulație din regionala CFR Oltenia. A și fost dat afară rapid de domnul Dobre, şeful gării Craiova, care, ulterior, a devenit ministru al Transporturilor. Și l-am pus pe domnul Mănucu șef. Apoi a fost domnul Șora. Cred că și el a fost prin rotație. Blandiana a fost propusă, dar n-a acceptat: avea ideea că un poet într-o funcţie de conducere e ceva nepotrivit. Comitetele de conducere se țineau cu precizie matematică. Din trei în trei luni, ne întîlneam cu colegii. N-aveam bani de tren. Eram toți fără salarii, fără nici un fond, nu ne ajuta nimeni, stăteam în subchirie în două camere la GID. Și, totuși, oamenii își plăteau drumul, veneau. Și anual țineam Congresul. La Congres se vota conducerea. Era ales comitetul pe țară, din el se alegea biroul și din birou se alegea președintele. Acesta a fost mecanismul care a funcţionat pe toată durata funcţionării Alianţei. La începutul lui iulie ’91, urma să fie primul congres al Alianței Civice, care, de fapt, era al doilea, dar în decembrie ’90 nu i-am spus congres, ci convenţie: convenția de constituire. Acum era Congresul I al Alianței Civice.
Cei din Timișoara, la consfătuirile trimestriale, spuneau că ne trebuie un partid. Și din București erau voci care cereau un partid. Mai puțin viitorul președinte, Manolescu. El nu se manifesta şi nici nu prea participa la dezbateri, dar unii voiau partid și voiau să-l pună pe el preşedinte. Stelian Tănase, care era printre cei care voiau partid și care spunea: „Trebuie să ne manifestăm în Parlament. Trebuie să avem o voce publică în Parlament“, l-a adus pe un jurist, Igor Dima, împreună cu care s-a lucrat la crearea Statutului partidului. Cei mai mulţi însă nu voiau partid, nu voiau să facă nişte cariere politice. În ceea ce ne priveşte, noi nu speram decît să se ajungă mai repede la normalitate, să ne întoarcem la scris. Și s-a căzut de acord ca Alianța să rămînă exact cum este, partidul viitor să preia Statutul Alianței și „Declarația de principii“ și cele două organizații să fie îngemănate printr-un vicepreședinte comun, care să participe și la ședințele de partid și la ședințele Alianței. Nu se știa cine va fi. Nimeni nu lupta pentru asta, dar trebuia să existe o acoladă…
Blandiana vorbea mereu despre această construcţie ca despre „o stea dublă“, o aură comună pe care s-o dea Alianța şi Partidului, fiindcă exista încă prejudecata că noţiunea de partid este malefică, rămasă de la Partidul Comunist. Nu se putea ceva mai rău decît să fii membru de partid. La congres au venit delegaţi din toate judeţele. Cum v-am spus, fiecare venea pe cont propriu. Și mai luam la noi pe cîte cineva să doarmă, cei care aveam un pat în plus. Cam așa se desfășurau întîlnirile noastre. La noi a venit un lider timișorean, domnul Păun Otiman, care era rector la Facultatea de Agronomie și, ulterior, a devenit secretar al Academiei. De la prima întîlnire, frugală, cu o seară înainte – ne-am întîlnit la GID în două cămăruțe vreo sută de oameni la o mică gustare, înainte de a merge la somn –, am dedus că timișorenii au venit cu ideea să fie transformată toată Alianța în partid, lucru pe care ni l-a confirmat și musafirul nostru, domnul Păun Otiman. Am rămas interzişi: „Păi, cum? S-a lucrat trei luni la această construcţie. Acest statut a fost votat de Comitetul Alianței, inclusiv de domnul Manolescu, a fost făcut de un jurist adus de Stelian Tănase și de George Șerban, Igor Dima de la Timişoara… Şi acum să se distrugă totul?“.
Blandiana a fost prinsă de gît la propriu
Și, într-adevăr, a doua zi, în Sala Operei, colegul nostru Manolescu s-a urcat pe scenă înainte de deschidere și a spus: „Trăim un moment istoric” – vă repet textual – „în acest moment s-a creat Partidul Alianței Civice“. Nu se discutase nimic. Nu se votase nimic. Lumea a rămas uluită. Venisem la un congres al Alianței, în care urma să se hotărască sau nu constituirea partidului. După aceea s-a dezlănţuit furtuna în sală: „Noi nu vrem partid!“, „Noi vrem partid!“. S-a pus la vot și, pînă la urmă, 81% dintre delegaţi au votat în favoarea creării partidului, dar numai 18% voiau să intre în partid. 19% se opuneau cu vehemenţă creării unui partid şi, în lunile următoare, unii dintre ei au şi părăsit Alianţa. Concluzia clară a votului a fost că vrem un partid pe lîngă Alianţă şi împreună cu Alianţa, nu în locul ei. De altfel, unul dintre paragrafele statutului partidului spunea că din viitorul partid pot să facă parte pentru început numai membrii Alianței, pentru că aceştia şi‑au asumat ideile ei şi au riscat să fie membri şi să lupte pentru ele. Nu era ceva foarte simplu să fii membru al Alianţei Civice. Unii erau dați afară din serviciu, prin provincie. Și, pînă la urmă, s-a supus la vot și a fost votat acest statut, dar, cînd să se desemneze vicepreședintele comun, în persoana lui Gabriel Andreescu, Nicolae Manolescu s-a opus violent și funcției, şi persoanei propuse. Blandiana, care îl propusese pe Gabriel Andreescu, a fost chemată afară din sală, dusă într-un colț de coridor, prinsă de gît la propriu: „Să-ți retragi imediat propunerea! Să-ți retragi imediat propunerea! Nu vrem nici un vicepreședinte comun!“. „Dar s-a votat! S-a votat statutul!“ „Fiindcă voi aveți majoritatea, ăștia care nu vreți partid, ați impus acest statut. Noi nu-l recunoaștem. Și nu-l vrem nici pe Gabriel Andreescu.“ După aceea s-au votat Comitetul Alianței și Comitetul Partidului, iar a doua zi din aceste Comitete urma să se aleagă preşedinţii celor două formaţiuni.
Aici a fost o dramă a familiei noastre, pentru că nici Blandiana, nici eu nu voiserăm să acceptăm niciodată nici un fel de funcţii, pentru că nu voiam decît să ne retragem la scris imediat ce se va putea. În noaptea respectivă, după ce se votaseră comitetele şi în timp ce se numărau voturile – era nevoie de ore întregi pentru numărarea voturilor –, am primit zeci de telefoane şi chiar vizite disperate acasă: „Doamna Blandiana, trebuie să primiți să fiți preşedinte, că altfel vom fi înghițiți de partid. Ne vor distruge. E clar că ne-au trădat. Nu vedeți ce se întîmplă?“. „Nu pot să fiu! Eu nu sînt făcută pentru asta, eu de-abia aștept să mă întorc la scris!“ „Vă conjurăm! Nu aveţi dreptul să refuzaţi. Vă veţi simţi vinovată toată viaţa!“ Și atunci – am și acum remușcări –, mi-am dat și eu acordul să primească să fie președinte. Într-adevăr, a doua zi avea de departe, dintre toţi membrii aleşi ai celor două comitete, cel mai mare număr de voturi și a primit să fie președinte.
La Alianța Civică, nu la partid.
La Alianța Civică. La partid erau mult mai puține voturi. Manolescu era, Stelian Tănase, doctorul Nae Constantinescu, care a acceptat să fie, deși el era mai mult alianțist decît partidist, dar a zis că vrea să vadă ce-o să iasă, și s-a și retras repede. Dan Grigore era la partid, s-a retras și el. Stelian Tănase s-a retras și el în ’93.
Cu un simplu anunţ în România liberă, Alianța Civică scotea în stradă un sfert de milion de oameni
Și a rămas doar Nicolae Manolescu, care s-a apropiat de liberali.
Treptat. Ce i-a scandalizat pe oameni este că, la Europa Liberă, în acea seară nu s-a transmis că s-a format un partid al Alianței Civice, din membri ai Alianței Civice, ci s-a transmis că Alianța Civică s-a transformat în partid, adică exact ce plănuiseră şi nu reuşiseră cei din jurul lui Manolescu.
Da, deci cei care au furnizat informația.
A fost o manipulare care avea să fie doar începutul unui şir de manipulări. Era prezent chiar domnul Nestor Rateș, directorul secţiei române a Europei Libere, în sală. Și l-am întrebat a doua zi: „Domnule Rateș, ați fost de față. Ştiţi că nu s-a transformat. S-a format un partid cu 18% dintre membrii Alianței, și atîta tot“. „Păi, noi am preluat Agerpres-ul.“ „Dar ştiaţi adevărul, erați acolo.“ „Dar ai noștri la redacție au preluat de la Agerpres.“
Continuarea activităţii publice a Alianţei, cu un impact public enorm, zdrobitor faţă de cel al partidelor, i-a deranjat pe toţi. Eram înjurați: „Dacă vreți politică, intrați în partid!“. Asta ne cereau la unison şi Adrian Năstase, cu cei care deja luau puterea în FSN, şi tinerii liberali, cu Tăriceanu, cu Patriciu şi Manolescu. „Cine vrea politică să intre în partid!“ Asta în condiţiile în care partidele aveau cîteva sute de membri, iar Alianța 100.000, şi cu un simplu anunţ în România Liberă scotea în stradă un sfert – sau chiar o jumătate – de milion de oameni, cerînd „reformă şi adevăr“.
Dumneavoastră puteați să le încurcați lor niște socoteli.
Noi deranjam pentru că – vă dau să citiți sau ați citit deja comunicatele noastre – urmăream cu mare atenție ce se întîmplă și voiam să impunem niște norme cu adevărat democratice, prin care să fie pe primul plan nu puterea personală a unuia sau a altuia, nu profitul personal al cuiva, ci constituirea unor instituţii prin care fostul stat totalitar să poată fi înlocuit de un stat de drept în beneficiul tuturor şi în interesul naţional. Peste ani, condiţiile integrării în Uniunea Europeană aveau să se dovedească identice cu ceea ce ceream noi cu un deceniu înainte. Iar unele dintre acele condiţii nu sînt îndeplinite nici acum.
Interviu pentru Arhiva de Istorie Orală – Radio Romania, 21 iulie 2015
Transcriere: Andreea Cîrstea, decembrie 2016
apărut în Observator Cultural, 26 ianuarie 2017