„LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL”
Un interviu de Pr. Carol Daniel SABĂU
Domnule Romulus Rusan, Memorialul Sighet care intră, calendaristic, în al douăzecilea an de existenţă a fost la început doar un vis, care părea irealizabil: o clădire ruinată şi declasată a unei închisori care a măcinat vieţile a două sute de mari personalităţi ale societăţii româneşti interbelice, dintre care peste un sfert erau preoţi, prelaţi şi episcopi ai Bisericii Romano- şi Greco- Catolice. Aţi putea explica felul cum, lipsiţi de mijloace materiale şi arhivistice, aţi reuşit să aduceţi acel vis dintâi la realitatea de azi?
Într-adevăr, eram pe cât de naivi, pe atât de doritori să transformăm acea ruină imundă într-un loc de pelerinaj în memoria martirilor perindaţi între zidurile şi cimitirele Sighetului. Această închisoare era însă ţinută sub un secret de moarte, pentru că aici fusese adusă spre exterminare elita societăţii româneşti, considerată de Securitate cu epitetul infamant de „elemente potenţial ostile” (adică oricând gata să-i adune pe oameni într-o rezistenţă, fie ea spirituală împotriva regimului). Locul, intenţionat ales lângă frontiera sovietică, era denumit derutant „Colonia de muncă Dunărea”, iar mormintele erau săpate noaptea, fiecare în alt colţ al altui cimitir, şi acoperite cu brazde de iarbă, ca să nu se mai poată şti niciodată de ele.
Din câte ştim, autorităţile din 1993 nu v-au sprijinit.
Patru ani de zile, ceea ce făceam era descris în ziarul guvernului, „Vocea României”, drept „sacrilegiul de la Sighet”. Pentru că depuseserăm proiectul la Consiliul Europei, la Strasbourg, se scria chiar în editorialele ziarului că „vindem străinilor suferinţa românească”. Ni s-au făcut procese de intenţie şi în ţară şi peste hotare. Dar această perioadă cumplită am depăşit-o tocmai cu ajutorul Consiliului Europei, care ne-a oferit egida sa, ocrotindu-ne cu prestigiul său exersat în apărarea drepturilor omului. „Unde puteau fi încălcate mai sălbatic aceste drepturi decât într-o închisoare stalinistă?”, a subliniat necesitatea efortului nostru doamna Lalumière, secretarul general din acea perioadă al C.E. Şi a trimis la Sighet şi Bucureşti două comisii de experţi, pe care le-am însoţit ca să le explicăm pe viu ce vrem să facem. Planurile pe care ni le făceam păreau irealizabile din punct de vedere financiar. Membrii comisiilor sperau că vom fi ajutaţi de guvern, de bănci, de oamenii de afaceri, de administraţia locală. Din păcate, reabilitarea clădirii, construirea capelei din curtea Memorialului s-au făcut fără ajutorul acestora (refuzat de toţi cu excepţia Primăriei Sighet, care ne-a concesionat imobilul). Din fericire s-au găsit oameni minunaţi, în ţară şi străinătate, care şi-au dat obolul, mărunt dar regulat, până să avem un acoperiş deasupra capului. Abia în 1997, când am inaugurat muzeul (nucleul, de fapt, al Memorialului), Parlamentul României ne-a dedicat o lege prin care eram declaraţi „ansamblu de interes naţional”, prevăzându-se să avem şi o modestă alocaţie bugetară, variabilă de la un an la altul.
Cum aţi depăşit, domnule Rusan, celelalte greutăţi, de natură documentară? Se ştie că nici în 1993, nici chiar în 1997, arhivele nu erau la îndemâna oricui.
Ne-am adresat sutelor şi miilor de veterani ai închisorilor politice (nu folosesc cuvântul „puşcăriaşi”, pentru că mi se pare peiorativ) rugându-i să ne istorisească liber viaţa lor. Aşa am ajuns, de-a lungul a două decenii, la un număr de peste 6000 de ore de înregistrări: poveşti crude de viaţă şi de moarte, de curaj şi credinţă, pe fundamentul cărora am structurat ştiinţific muzeul. Spun „ştiinţific” (deşi e vorba de mărturii subiective) pentru că, de-a lungul anilor, majoritatea întâmplărilor narate în aceste spovedanii laice s-au verificat în actele oficiale la care am avut acces după deschiderea arhivelor. N-am găsit peste tot conformităţi cu ceea ce aveam in arhiva de istorie orală, dar acolo unde am avut, vorbele s-au adeverit. Şi nu e vorba doar de înregistrările individuale, ci şi de comunicările făcute în cadrul celor zece simpozioane anuale (1993 – 2002) sau la Şcoala de Vară (din 1998 până în prezent).
Acum, ca să vorbesc de clericii catolici, îmi amintesc cu mult respect de monseniorul Gheorghe Surdu, venit de la Paris să vorbească la un simpozion şi să ţină o slujbă la cimitir în memoria victimelor. Sau de venerabilul episcop Ioan Ploscaru, din Lugoj, care împreună cu părintele Eugen Popa, decanul Facultăţii de Teologie din Cluj (amândoi foşti deţinuţi la Sighet) ne-a însoţit din celulă în celulă (sunt în total şaizeci), explicându-ne ce s-a întâmplat în fiecare din ele: moartea PS Ioan Suciu, moartea lui Gheorghe Brătianu, a lui Iuliu Maniu, felul cum aceştia erau împărtăşiţi prin vizetă de preoţi mai tineri, care erau relativ mai liberi în mişcări, fiindcă erau puşi să facă muncile grele în interiorul închisorii. În arhiva de istorie orală avem o înregistrare excepţională: mărturia, la Reghin, în 1990, a cardinalului Alexandru Todea, care a vorbit doamnei Maria Brătianu, venită de la Paris ca să afle împrejurările în care a murit în închisoare tatăl acesteia, marele istoric Gheorghe Brătianu. De asemenea, prin scrisorile către Ana Blandiana ale preotului Alexandru Raţiu, bolnav în America după ce făcuse 17 ani de detenţie (a emigrat după eliberare, fiind de fapt cetăţean american) am aflat alte şi alte mărturii despre viaţa de zi cu zi în interiorul secret al închisorii. L-aş mai pomeni pe călugărul asumpţionist Bernard Ştef, care n-a stat în aceeaşi închisoare, dar ne-a spus multe lucruri interesante despre anii de prigoană împotriva Bisericii. După cum, într-o carte, „Memoria închisorii Sighet”, am reprodus amintirile fratelui franciscan Gheorghe Pătraşcu, care a fost închis aici. Toţi sunt acum chemaţi la Domnul, dar amintirea lor rămâne vie în Memorial, după cum ei înşişi fac, prin mărturisire, ca Sighetul însuşi să rămână „un loc de bună mireasmă duhovnicească”, aşa cum se spune în Sfânta Liturghie. De altfel, în „Cimitirul săracilor” am înălţat, cu sprijinul unui enoriaş greco-catolic din Sighet, o troiţă sculptată de meşterii lemnari din Bârsana, pe soclul căreia am sculptat cuvintele înălţătoare ale tânărului martir, episcopul Ioan Suciu: „Până la sfârşit ne-a iubit Isus Domnul, iar la sfârşitul iubirii este nesfârşirea”
Printre cei ce au contribuit la zestrea spirituală a Sighetului se numără şi unul din înaintaşii noştri la editarea revistei „Mesagerul Sfântului Anton”….
Este vorba despre respectatul frate şi părinte Petru Albert, care ne-a pus la îndemână materialul documentar despre detenţia călugărilor franciscani prigoniţi pentru credinţa şi abnegaţia lor. Parcă îl văd, în urmă cu ani, oficiind un serviciu comemorativ în Cimitirul Săracilor, în amintirea celor ce şi-au dat viaţa în închisorile comuniste. Vă rog să-i trimiteţi, prin intermediul revistei, urările noastre de sănătate şi mulţumirile noastre.
apărut în Mesagerul Sfântului Anton, nr. 111, martie-aprilie 2012
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017