DE LA OAMENII-CIFRĂ LA OAMENII CU IDENTITATE REALĂ
un interviu de Katharina KILZER
De curând a apărut sub coordonarea Dvs. o carte, „Morţi fără morminte în Bărăgan, 1951 – 1956”, despre care spuneţi în prefaţă că este parte a unui proiect mai amplu. Vorbiţi-ne de ansamblul acestui proiect.
Proiectul „Cartea Morţilor” – pe care l-am început acum aproape cinci ani – îşi propunea iniţial să completeze prin cercetări intensive lista celor morţi în anchete, în închisori, lagăre de muncă şi centre de deportare în perioada 1944-1989. Aveam la acea dată câteva mii de nume, adunate din surse de istorie orală (centrul nostru de studii asupra comunismului a înregistrat până acum peste 6000 de ore de mărturii, una din întrebările adresate fiind şi aceea despre decesele despre care au aflat în detenţie), dar multe din ele găsite în cărţi de memorii, în studii de arhivă făcute de alţii, în comunicări de la întâlnirile publice organizate de noi sau de asociaţiile de deportaţi şi deţinuţi (îmi aduc aminte de marea întâlnire comemorativă din vara anului 2001, la Pădurea Verde din Timişoara, unde foştii deportaţi sau familiile lor ne-au comunicat pe bileţele numele celor pe care îi ştiau morţi în Bărăgan).
Primele opt mii de nume le-am sculptat începând de acum zece ani pe plăci de andezit fumuriu şi le-am fixat pe pereţii Spaţiului de Rugăciune şi Reculegere din Memorialul Sighet. Când nu a mai fost loc, am continuat pe zidul vestic al curţii Memorialului. Apoi, câteva mii de nume de „cetăţeni români morţi în deportare în afara hotarelor” (între care numeroşi etnici germani deportaţi în ianuarie 1945 în URSS) şi-au găsit loc în Cimitirul Săracilor de la marginea Sighetului, unde în urmă cu câţiva ani am construit şi un cenotaf cuprinzând urne cu pământ din toate locurile de detenţie sau execuţie cunoscute.
Pe baza a numai 24000 de nume, strânse până în anul 2007, am început lucrul la „Cartea Morţilor”. Am confruntat datele noastre cu lucrări apărute în ţară şi în străinătate: Dicţionarul „Victimelor Terorii Comuniste” publicat în 11 volume (2001-2003) de neobositul Cicerone Ioniţoiu, volumul Der Leidensweg der Banater Schwaben im zwanzigsten Jahrhundert, publicat de Landsmanschaft der Banater Schwaben in Deutschland e. V., la München, în 1983, studiile întreprinse la Tübingen (Josef Wolf) şi Münster (colectivul Georg Weber) în institutele de acolo. Am consultat, de asemenea, „Cărţile de familie” din mai multe comune cu populaţie germană din România, listele publicate de omul de presă Franz Schuttach, monografiile săteşti întocmite de cercetători locali din Banat (Florea Jebelean) şi foşti deportaţi (V. Sârbu, I. Prelipceanu) ş.a.m.d. După publicarea cărţii am stabilit legături şi cu dl Luzian Geier din Augsburg, care ne trimite periodic date despre deportaţii din Bucovina, dar şi din mai multe comune cu populaţie germană din România.
Pentru morţii din închisorile din ţară (1948-1989), respectiv din deportarea în Bărăgan (1951-1956) am obţinut, cu ajutorul prefecturilor, duplicate ale certificatelor de deces înregistrate de Oficiile de Stare Civilă din toate judeţele. Dacă declararea morţilor din închisori am constatat că era absolut sporadică şi întâmplătoare (din banca noastră de date rezultau mult mai multe decese, pe care temnicerii le ascundeau, pentru a şterge urmele regimului criminal), morţii din Bărăgan au fost înregistraţi într-o proporţie aproape unanimă. Explicaţia? Cele 18 sate artificiale pe care le-au construit deportaţii erau locuri în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, fiecare sat avea un Sfat Popular propriu, iar posibilitatea ştergerii urmelor era exclusă.
De aceea aţi început publicarea cu acest volum?
Da. Baza documentară din cercetările noastre s-a suprapus în proporţie de 90% cu aceea oficială, provenită din surse administrative. Aceasta ne-a decis să începem publicarea „Cărţii Morţilor” prin capitolul dedicat morţilor din Bărăgan. Am tipărit, în colecţia „Ora de istorie” (nr. 7) aproape 1661 de nume de morţi (dintre care 178 copii cu vârste între o zi şi 15 ani). Între morţii de vârsta a treia am înregistrat un ţăran din judeţul Mehedinţi care a murit la 100 ani (fusese deportat la 95 de ani!). După difuzarea prin librării şi on-line a cărţii, am primit nume suplimentare de la mai multe familii care au avut decese în Bărăgan, încât numărul morţilor a crescut. Alte nume ne-au fost semnalate de vizitatori ai expoziţiei „Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan”, care a fost văzută de mii de vizitatori la Bucureşti, Timişoara, Drobeta Turnu-Severin, Sighet, Brăila (şi chiar la Bruxelles, unde lista morţilor a fost afişată în cadrul marii expoziţii din 18 octombrie 2011 de la Parlamentul European, despre care aţi scris în revista Dvs).
Studiile Dvs. au şi o funcţie educativă?
Expoziţia a fost vizitată şi de sute de elevi din Bucureşti, Brăila şi alte oraşe, pe care profesorii de istorie sau diriginţii i-au adus la Reprezentanţa din Bucureşti a Comisiei Europene, unde a fost vernisată la 9 noiembrie 2011 şi este încă deschisă şi azi. Evident că impactul educativ a fost imens, cu atât mai mult cu cât, alături de noi, „lecţiile deschise” cu elevii vizitatori au fost completate cu prezenţa unor supravieţuitori ai deportării în Bărăgan. Ceea ce i-a impresionat pe elevii de azi era faptul că supravieţuitorii prezenţi erau în momentul deportării nişte copii ei înşişi, care au suportat toate privaţiunile, au învăţat la şcoli sub cerul liber şi, unii dintre ei, şi-au pierdut fraţii sau părinţii în Bărăgan.
Evident că, pentru educaţia generaţiei de tineri, cunoaşterea trecutului apropiat este vitală. Noi, cei şcoliţi în timpul comunismului, am învăţat o istorie falsificată, dar am învăţat adevărul de la părinţii noştri. Copiilor de azi nu mai are cine să le spună ce a fost: bunicii şi străbunicii lor au murit, părinţii n-au trăit grozăviile luptei de clasă. Ei ştiu doar de cozile la alimente şi de cultul personalităţii din perioada lui Ceauşescu. Manualele din care învaţă Istoria sunt sumare şi schematice. Oamenii politici nu ştiu sau nu vor să ştie de trecut (excepţie: Raportul comisiei prezidenţiale din anul 2006, primit cu ostilitate sau în cel mai bun caz cu indiferenţă. Recomandările lui n-au fost puse în practică). Încă din 1990, premierul de atunci al României afirma că numărul total de arestări în timpul comunismului a fost de numai 10000. Cercetarea istorică a făcut de atunci progrese însemnate. Arhivele s-au deschis, au putut fi estimate proporţiile reale ale tragediei. În cartea mea „Chronologie und Geografie der kommunistischen Unterdrückung in Rumänien: zählung der zwangsinternierten Bevölkerung (1945-1989)”, apărută în 2006 şi tradusă şi în germană de dl Hans Bergel, în 2007, la München, cu sprijinul „Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas”, de la München (Stefan Sienerth), am ajuns la concluzia că numărul total al victimelor directe ale comunismului urcă la două milioane (v. versiunea on-line www.memorialsighet.ro). Toate aceste lucruri trebuie ştiute de copiii şi adolescenţii de azi, fie vizitând Memorialul de la Sighet, fie văzând expoziţiile, fie frunzărind cărţi de genul „Cărţii Morţilor”, în care încercăm să transformăm „oamenii-cifră” în oameni cu identitate precisă.
Se va ocupa proiectul şi cu întâmplări din România, Rusia şi Ucraina? Vor apărea cazuri speciale, descrieri ale unor cazuri care pot folosi la regăsirea persoanelor dispărute?
În ceea ce ne priveşte, ne ocupă de deportările din Basarabia şi Bucovina de Nord din 1940-1941 (urmare a ocupării de URSS după Pactul Ribbentrop-Molotov) sau deportările etnicilor germani din Banat, Transilvania şi Bucovina (dar şi din Bucureşti, Ploieşti şi alte oraşe) efectuate în ianuarie 1945, și evident că ne referim la locurile de deportare din Kazahstan, Siberia, Donbas, Dnepropetrovsk, Ivdelag ş.a.m.d., care au fost rezervate cetăţenilor români. Date oficiale din arhivele sovietice avem puţine, doar foarte rarele certificate de „reabilitare” eliberate în anii 1988-1990. Cazuri speciale apar, în ce priveşte Bărăganul, în CD-ul de istorie orală, intitulat „Rusaliile Negre”, pe care l-am editat în martie 2011, o dată cu vernisarea expoziţiei de care vă vorbeam. O mulţime de „cazuri speciale” am tipărit în excepţionala carte de istorie orală „Departe, în Rusia, la Stalino”, alcătuită de doamna Hannelore Baier în anii ’90. Acolo este vorba de poveşti de viaţă şi de moarte reale, zguduitoare, mai puţin de nume proprii.
Cum vă putem ajuta cu date, informaţii etc. de aici din Germania?
Evident că ar fi de mare folos publicarea de către Dvs. a unui anunţ către familiile care ştiu că le-au murit rude în deportarea sovietică. Răspunsul ar trebui să conţină numele şi prenumele celui decedat, locul şi data naşterii (sau măcar vârsta în ani), data şi eventual locul deportării, locul şi data decesului (dacă sunt cunoscute, măcar aproximativ). Vom fi recunoscători revistei Dvs, care ne-a ajutat şi cu alte ocazii semnalând manifestările fundaţiei noastre atât la ctitoria noastră de la Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei), cât şi în alte numeroase locuri din ţară şi din afara ţării (la Bucureşti, Köln, Bruxelles etc.)
Câte volume vor apărea din „Cartea Morţilor?” Cine finanţează proiectul? Cine sunt cercetătorii?
V-am vorbit pe larg despre proiect la început. „Cartea Morţilor” va avea 4 volume care, datorită complexităţii muncii de cercetare, vor apărea pe rând, la intervale mai mici sau mai mari de timp. Primul volum a fost cel referitor la Bărăgan. Va urma volumul cu morţii din închisori (Jilava, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Botoşani etc.) şi lagăre (Canal, minele de plumb din Maramureş, Salcia, Periprava etc.), apoi volumul despre deportarea din ianuarie 1945 şi în sfârşit volumul despre deportările din anii 1940-1941 din Basarabia şi Bucovina de Nord. Lucrăm cu un număr (dacă mă credeţi) de numai trei cercetătoare, iar finanţarea cercetării este integral suportată de Fundaţia Academia Civică (salarii, tipar, difuzare). Este greu de crezut, dar aşa este! Societatea civilă poate să facă uneori minuni.
apărut în ”Banater Post”, 2012
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017