„Poarta Albă” a fost unul dintre cele mai sinistre lagăre de muncă silnică din România, loc prin care au trecut între anii 1949-1953 câteva zeci de mii de deţinuţi politici: studenţi arestaţi pentru că au împrumutat cărţi de la Biblioteca Franceză, ţărani care nu şi-au predat cotele, poeţi şi filosofi care au refuzat marxismul, actori, savanţi, profesori şi medici consideraţi reacţionari, muncitori care au încercat să fugă în străinătate, preoţi care au refuzat să plece capul în faţa guvernanţilor atei. Tulburătorul film cu acelaşi nume, pe care regizorul Nicolae Mărgineanu l-a prezentat în luna octombrie cinefililor din România, are în el o simplitate de capodoperă. Atmosfera şantierului este ritmată de convoaiele lente de sclavi îmbrăcaţi în zeghe fumurii, îndreptându-se în zori spre munţii de calcar pe care trebuie, până noaptea, să-i spargă, să-i încarce în roabe şi să-i împrăştie pe deşertul pietros. Aparent, viaţa nu are dimensiuni, se scurge monotonă spre un viitor previzibil, menit să transforme Canalul Dunăre – Marea Neagră într-un „mormânt al burgheziei româneşti”, aşa cum clamau comuniştii. Dar, în această scurgere exasperantă, apar prin repetiţie caractere memorabile de inşi buni sau răi, chipuri de oameni de omenie, de torţionari monstruoşi, de laşi neimplicaţi, de eroi mistici. În categoria acestora din urmă se înscrie Călugărul, singurul personaj al filmului care nu poartă zeghe şi care trece tăcut printre camarazii suferinzi şi lipsiţi de speranţă, purtând parcă, în jurul capului aura unei sfinţenii supraterestre şi mângâietoare.
În lungul filmului – şi mai ales spre sfârşitul lui – se acumulează episoadele vieţii cotidiene din lagăr: accidentele, bătăile la tălpi, tortura, internarea în infirmeria mizerabilă care pedepseşte cea mai mică abatere de la regulament, în cele din urmă moartea, urmată de stivuirea cadavrelor într-o magazie de lemne, până la sosirea primăverii şi dezgheţarea pământului, spre a fi îngropate. Ritualul continuă an după an şi anotimp după anotimp până când, în acea atmosferă sacralizată până la transfigurare, se produce Evenimentul:…pe un colţ de pat din infirmeria aglomerată de bolnavi agonici, deţinuţii descoperă într-o dimineaţă un copil în zeghe. Gândul te duce la Mântuitorul născut în ieslea de la Bethleem şi care a venit pe pământ să dea speranţă celor umili şi nefericiţi.
Este secvenţa cheie a acestui film care, narând suferinţele din „cimitirul programat” care a fost Canalul, ar fi rămas unul oarecare, un cumul sfâşietor de stereotipii carcerale. Lumina ochilor acestui inocent în zeghe se răsfrânge însă retrospectiv asupra suferinţei şi o înnobilează cu spiritualitate.
Simbolic, acest Copil în Zeghe apare, în genericul şi în finalul excepţionalului film al lui Nicolae Mărgineanu, alături de Fecioara Maria, într-o icoană de pe o arcadă a Bisericii Sfântul Elefterie din Bucureşti. Se spune că ar fi fost pictată la ieşirea din detenţie de călugărul iconar Arsenie Boca, cel ce – simbolic – deschidea pârtie de lumină şi credinţă printre sutele de colegi de detenţie de la Poarta Albă.
Romulus Rusan
text apărut în Revista Mesagerul Sfântului Anton noiembrie-decembrie 2014