„ŞI ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”
Un interviu de Valentin IACOB
PRINTRE MARTIRI
La Sighet, în închisoarea în care au mucenicit Iuliu Maniu, Brătienii şi episcopii greco-catolici ai Ardealului, suferinţa erupe şi azi din pereţi. O rană a memoriei nevindecată. Alături, în Cimitirul Săracilor, ţipă de sub ţărână şi chinul celor 54 de martiri care au murit, toţi, în anii ’50 şi au fost îngropaţi fără nume. Azi, fosta închisoare a devenit un cutremurător Muzeu şi Memorial al Victimelor Comunismului, fondat şi ridicat, spre mare lauda lor, de scriitorii Romulus Rusan şi Ana Blandiana. Peste 50 de săli tematice, una mai însângerată de istorie decât alta, te întâmpină în fostele celule ale puşcăriei. Dacă treci prin ele cu pas pios, înţelegi şi mai bine de ce nu trebuie să uiţi niciodată anii aceia negri ai României. La parter, e celula în care a murit Iuliu Maniu, liderul Marii Uniri, a cărui fotografie, bătrânii ţărani ardeleni o mai ţin şi azi între năframe, ca pe-o icoană: celula şi patul pe care, înainte să-şi dea sfârşitul, marele patriot a cerut o bucăţică de tricolor. Ultima sa dorinţă. Alături, în alte săli, afişate pe zeci de panouri – sute de fotografii din care te privesc drept în ochi alţi şi alţi martiri ai idealurilor naţionale, exterminaţi, şi ei, fără milă, în anii ’50. O atrocitate a disperării, ce te cuprinde fără s-o poţi opri. Pentru că genocidul continuă: „Scriitori în închisori”, „Fenomenul Piteşti”, „Rezistenţa armată din munţi”, „Deportarea în Bărăgan”, „Femei în închisoare”, „Pezia în închisoare”, „Rezistenţa în Maramureş” – suferinţe uriaşe, nerăscumpărate şi împinse, uşor, în uitare…
Într-o curte a închisorii, în care altădată deţinuţii ieşeau în lanţuri şi zeghe, stă acum un grup statuar, de o frumuseţe şi un dramatism extraordinare: „Convoiul Sacrificaţilor”, operă a lui Aurel Vlad, unul dintre cei mai importanţi sculptori ai României de azi. Despre toate acestea şi despre destule alte mărturii ale Memorialului Sighet, am stat de vorbă cu scriitorul Romulus Rusan.
ROMANTISMUL ANILOR ’90
Domnule Rusan, auzim de ani de zile de Memorialul de la Sighet (mai puţin din mass-media, cât de la cei care l-au vizitat), dar povestea lui nu este cunoscută aşa cum ar merita. O asemenea instituţie de nivel internaţional într-un orăşel din margine de ţară, este în sine un eveniment. De ce aţi ales, împreună cu soţia dvs., doamna Ana Blandiana, tocmai Sighetul? Vă trageţi din Maramureş? Aţi avut rude închise acolo?
Nu este nici unul din noi maramureşean. Abia dacă trecusem de 2-3 ori prin Sighet, iar taţii noştri (deşi deţinuţi politici), fuseseră duşi în alte închisori. Dar locul l-a hotărît romantismul acelor ani ’90, în care intelectualii – şi mai ales scriitorii – căutau să se facă folositori unei ţări care, în anii de după război, şi mai ales în decembrie 1989, dăduse atâtea jertfe pentru libertate. Colegii de la Alianţa Civică din Sighet, printre care scriitorii Laurenţiu Ulici şi Gh. Mihai Bârea, ni s-au plâns că închisoarea în care au murit Iuliu Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frenţiu şi Chinezu a devenit o ruină de care nu se ocupă nimeni. În vremea aceea (vorbim ca într-un basm sau ca în Biblie) oamenii erau mult mai sensibili şi mai săritori dacât azi, în timpul „marilor proiecte”. Primarul şi Consiliul Local ofereau clădirea pentru a i se da de către cineva o întrebuinţare culturală (apropo, să nu-i jignim, spunând că sunt la margine de ţară. Ei îşi consideră oraşul a fi chiar în centrul Europei, la un moment dat, exista şi o bornă în acest sens). Aşa se face că, iată, ea nu a apucat să aibă soarta atâtor monumente şi întreprinderi căzute pradă demolatorilor acestui sfert de secol.
„N-AM STUDIAT ISTORIA. AM TRĂIT-O «ÎN PRACTICĂ»”
Ce v-a îndemnat să porniţi acest demers dificil? V-a „însemnat” comunismul, ca pe multe alte familii de ardeleni? Eraţi, în copilărie şi în tinereţe, pasionat de istorie?
M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii stalinişti, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, oraşul primului ministru Petru Groza. Am absolvit Liceul „Mihai Viteazul” şi eram foarte mândri de chipiele cu acronimul „LMV”, dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că „legase pe ţărani de pământ”!), iar tabloul de absolvire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei şi distrus. Între timp, tata fusese închis, iar mama a trebuit să ne crească singură, pe sora mea şi pe mine, ţinându-ne strânşi lângă ea, ca să „nu vorbim” şi să fim daţi afară din şcoală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu ştiu de „originea nesănătoasă”, astfel încât am terminat ca premiant, dar pe urmă, dosarul nu mi-a fost primit nici la filologie, nici la istorie, încât abia după un an de „muncă de jos” (fochist de noapte la „Carbochim”), am reuşit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca premiant (altfel riscam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aş mai fi fost student, aş fi fost luat să fac armata „la lopată” trei ani, şi nu în cadrul facultăţii, la „termen redus”. Iată, deci, că – deşi n-am studiat propriu-zis istoria – am trăit-o „în practică”. Nu exagerez spunând că toate aceste meandre şi presiuni ale istoriei (urma să trăiesc nenumărate şi în viitor), pe care am căutat să mi le explic, au contat pentru mine cât o facultate! Şi acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Memorialul de la Sighet.
Din câte ştiu, aveţi în familie mai mulţi preoţi. Le datoraţi şi lor această aplecare morală către trecut? Şi rezistenţa la regimul roşu?
Care ardelean nu are preoţi în familie? După „Unio Trium Nationum”, înţelegerea aceea nefastă, din 16 septembrie 1437, prin care românii nu erau recunoscuţi ca naţiune, ardelenii au avut ca autorităţi, nu numai morale, ci şi politice, pe propriii preoţi. Preoţii au preluat asupra lor presiunea timpului, asuprirea, discriminarea. În primele veacuri au purtat opinci şi haine de dimie, ca şi enoriaşii lor. La Poiana Sibiului, aşezată la 1000 metri altitudine, în munţii Cindrelului, familia mamei mele a dat satului o întreagă dinastie de preoţi, cu numele Dobrotă. Rezonanţa slavă a acestui nume, sau mai degrabă poreclă – dobrotă însemnând bunătate – se datora faptului că românii de peste munţi erau hirotonisiţi numai în Serbia, la Karovac, neavând acest drept în ţara lor. În timpul Uniaţiei, Popa Dobrotă din Deal îşi ţinea liturghiile în păduri, căci bisericuţa de lemn, din 1694 (declarată mai târziu, în 1930, monument istoric, de Nicolae Iorga), a fost închisă. Mormântul mamei mele este chiar lângă intrare. Fuga în pădure a cauzat multe persecuţii şi jertfe, până când, în 1802, a fost construită o nouă biserică ortodoxă, din piatră. Tatăl mamei mele, Ilie – preot şi el la a treia sau a patra generaţie – a prins, prin 1880, vremuri mai bune, deşi a rămas ortodox: şcoala primară în sat, gimnaziul la Blaj, liceul la Braşov, seminarul la Sibiu, unde a fost şi hirotonisit. Citea şi călătorea mult, coresponda cu scriitori, între care Duiliu Zamfirescu. Şi din partea tatălui am avut preoţi în familie. Bunicul meu patern, protopopul Florian Rusan, coborât la Alba Iulia din Ţara Moţilor, a fost, în 1918, printre organizatorii Marii Adunări de pe Platoul Romanilor. Biserica sa din Oraşul de Jos (al cărei preot, Raţiu, îi spovedise şi împărtăşise pe Horia şi Cloşca, înaintea execuţiei de pe Dealul Furcilor) a devenit, la 1 Decembrie 1918, gazda preoţilor din Transilvania veniţi la Marea Unire. Fiii lui, Florian, Romulus şi Remus, de 13 ani, ţineau prin clopotele bisericii legătura cu cei din Cetate. Iar a doua zi după Marea Unire, la 2 decembrie 1918, Părintele Florian l-a înmormântat în cimitirul oraşului pe ţăranul Ion Arion din Aghireş, împuşcat în ajun de gărzile maghiare în gara Teiuş, în trenul care îl aducea la Alba Iulia. Apoi, în 1922, Florian Rusan a fost şi cel care a gestionat, împreună cu arhitecţii din Ţară, lucrările la Catedrala Încoronării, unde la 15 octombrie, Regii României, Ferdinand şi Maria, au primit însemnele de reîntregitori ai ţării. Iar ca ginere, vreau să vorbesc şi despre alt preot din familia mea, tatăl Blandianei, preotul Gheorghe Coman. În Oradea eliberată în octombrie 1944, el a construit, în plin regim ateu, din donaţiile enoriaşilor săi ceferişti, o mare biserică. Poate tocmai de aceea a şi fost arestat şi condamnat.
ÎNCHISOAREA MINIŞTRILOR
Cum a început totul, cum aţi fondat Memorialul de la Sighet?
La 29 ianuarie 1993, participând ca invitat la o conferinţă pentru drepturile omului la Strasbourg, împreună cu Ana Blandiana, ea a pledat pentru ideea că încălcarea acestor drepturi nu trebuie căutată doar în prezent, ci şi în trecut. A avut şi o întrevedere cu doamna Catherine Lalumière, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, căreia i-a propus proiectul transformării fostei închisori de la Sighet, într-un muzeu al victimelor comunismului. Era nevoie de acest sprijin. La Bucureşti, guvernanţii ne erau ostili. Ţara nu fusese încă primită în Consiliul Europei, considerându-se că, prin mineriade, fuseseră încălcate normele statului de drept. „Unde au fost încălcate drepturile omului mai brutal decât într-o închisoare comunistă?”- s-a întrebat retoric d-na Lalumière, promiţându-ne egida forului european, care a venit după doi ani de expertiză internaţională. Această închisoare era Sighetul, locul – aflat chiar pe graniţa sovietică – prin care trecuseră ţăranii, elevii şi intelectualii anticomunişti de după 1945 şi apoi, între 1950 şi 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale ţării. Ţăranii îi spuneau „închisoarea miniştrilor”, iar bătrânii îi spun chiar şi azi aşa, Memorialului.
Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strângerea de obiecte, documente şi fotografii, simpozioane cu sute de participanţi români şi străini, înregistrarea de mărturii orale ale foştilor deţinuţi politici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripţii şi voluntariat. Două lucruri nu le-am putut şti de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nominalizarea, în 1998, a Memorialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene – alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii – nu însemna, automat, şi un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Şi nici că realizarea lui, începută atât de romantic şi altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim vieţile în ea, pentru mult timp. Totuşi, în 1997, când clădirea a fost reabilitată şi am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat şi de statul român, care l-a declarat „ansamblu de interes naţional”. Era, la acea dată, primul memorial al victimelor comunismului din lume. Unul creat în întregime de societatea civilă. Ce a urmat de atunci poate fi văzut la Sighet, orăşelul devenit un nume pe harta memoriei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cultural, am tezaurizat întreaga noastră trudă şi cercetare: 100.000 de fişe de deţinuţi politici, 10.000 certificate de deces, martirii Sighetului, 85.000 de nume din decretele de graţiere din 1962-1964, mii de ore de înregistrări de istorie orală, zeci de mii de pagini din simpozioane şi şcoli de vară, mii de fotografii şi obiecte. Muzeul are o audienţă extraordinară.
„UN TULBURĂTOR AMESTEC DE UIMIRE ŞI RECUNOŞTINŢĂ”
Cum s-a inserat noul aşezământ în viaţa Sighetului?
Ca să vă daţi seama de importanţa muzeului pentru oraş (cu mii de şomeri, după închiderea combinatului de lemn şi a fabricii textile), numărul vizitatorilor într-un an este dublu faţă de populaţia Sighetului. Foarte mulţi tineri vin să vadă Memorialul, şi la fel de mulţi străini. Sentimentul, aproape general, este următorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) şi ies cu lacrimi în ochi, cutremuraţi de adevărurile pe care le descoperă parcurgând sălile. Performanţa muzeului se măsoară nu numai prin numărul de vizitatori, ci şi prin însemnările acestora în cărţile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire şi recunoştinţă pentru informaţia oferită. Mărturisesc că aceasta a fost şi intenţia noastră: să evităm senzaţionalul şi să convingem (ori chiar să emoţionăm) prin seriozitatea documentului, fotografiei, statisticii, mărturiei. Iar numărul tinerilor care vin aici, vizitele şcolare conduse de profesori de istorie şi învăţători din toată ţara, deplasarea unor grupe de studenţi şi doctoranzi de la facultăţile de istorie, pentru a-şi ţine cursurile sau a face practica în muzeu, îl transformă într-o adevărată instituţie de învăţământ.
De ce este important şi azi, pentru tineri şi pentru toţi românii, acest uriaş manual al suferinţei şi martiriului de la Sighet?
Cred că le este cu atât mai necesar, mai ales tinerilor, cu cât majoritatea manualelor de liceu, făcute după metode pedagogice „politic-corecte”, sunt incredibil de sterile! Nu au nici rigoare, nici compasiune, nici informaţie, nici atractivitate, nici cronologie şi nici detalii. Aşa că ajungi să te întrebi pentru cine au fost scrise: pentru nişte tineri vii sau pentru nişte fantoşe ale viitorului incert? De parcă ar propune nu învăţarea trecutului propriei patrii, ci ştergrea memoriei din conştiinţa tinerei generaţii, transformarea ei într-o generaţie de roboţi indiferenţi. Pe deasupra, numărul orelor de istorie este cu totul insuficient (1-2 pe săptămână, în funcţie de profilul şcolii), iar orele facultative aprobate în ultimul timp sunt la concurenţă cu cele de jazz sau karaoke.
La Sighet, aţi înfiinţat şi o Şcoală de Vară a Memorialului. Aţi făcut-o tocmai pentru a ţine istoria trează?
Da, anul acesta am ţinut a şaptesprezecea ediţie, în condiţii tot mai precare, din cauza fondurilor mai mici de care dispunem, dar şi a pregătirii mai slabe a elevilor, cu mai puţine cunoştinţe, din cauza manualelor care sunt cum sunt, dar şi a dispariţiei bunicilor care, în anii ’90, încă îi educau de acasă pe copii asupra trecutului pe care-l trăiserăm toţi. Din lucrările de admitere la şcoala noastră am editat, în 1999-2000, o colecţie – „Adolescent”, cuprinzând fermecătoare amintiri ale copiilor din propria experienţă în curtea şcolii sau din ce auziseră în familie. Atunci, numărul elevilor cursanţi era de 100 (mulţi veneau din Basarabia). Azi a trebuit să-l reducem la 25-30. Dar, chiar şi aşa, Şcoala de Vară a Memorialului de la Sighet a fost absolvită de peste 1500 tineri români, care au învăţat la Sighet istorie, într-o săptămână, cât într-un întreg an şcolar. La toată această învăţătură ştiinţifică se adaugă emoţia monumentelor artistice şi religioase din Memorial: cele două „Învieri ale lui Camilian Demetrescu, capela subterană şi grupul statuar „Convoiul Sacrificaţilor” din curţile interioare, precum şi ansamblul Cimitirului Săracilor, aflat nu departe, şi care este compus dintr-o cruce brâncovenească, ditr-un altar-cenotaf (adăpostind pământ din locurile de jertfă) şi din „Scara Vieţii” – un turn-clopotniţă, de la înălţimea căruia se poate vedea ansamblul cimitirului: un contur al ţării format din brazi, ca şi cum patria îşi ţine eroii în braţe.
Am văzut odată la o televiziune o discuţie între un moderator şi trei eleve. Se întorceau de la Şcoala de Vară de la Sighet şi erau fascinaţi de ea. M-a frapat, însă, că nu spuneau ce-i cu această şcoală, cine şi unde o organizează. Nu vorbeau despre Memorial, spuneau doar numele oraşului.
Este dureros pentru noi. În multe ziare şi la majoritatea televiziunilor nu se vorbeşte deloc despre Memorial. Din când în când, mai ales în perioadele pre-electorale, apar chiar campanii de negare a lui. Titluri ca acestea apar cu stăruinţă: „Pe când vom avea şi în România un muzeu al comunismului?”, „România este printre puţinele ţări care nu au un muzeu al comunismului”. În vremea asta, fotografii şi informaţii din Memorial sunt copiate fără jenă, chiar în ziarele care ne neagă. Extraordinarul „Convoi al Sacrificaţilor”, datorat sculptorului Aurel Vlad, şi devenit imaginea de marcă a Memorialului, e folosit peste tot unde e vorba de victimele comunismului, dar foarte rar se menţionează titlul, autorul şi locul unde e amplasat. Anul trecut, cu ocazia împlinirii a 20 de ani ai Memorialului, Fundaţia noastră (Academia Civică) a pus ban lângă ban şi a cumpărat o casă cu patru camere în Bucureşti, în apropierea Grădinei Icoanei, în care am instalat un rezumat al Memorialului Sighet, o expoziţie pe care în octombrie 2011 o prezentasem la Parlamentul European, la Bruxelles. Muzeul acesta, nou pe harta culturală a Bucureştiului, este vizitat de mii de străini şi, ce este interesant, în curte, am pus tocmai o copie a Convoiului Sacrificaţilor. Ei bine, acum există două muzee ale comunismului (unul cu cincizeci de săli, la Sighet, şi cel nou, cu numai patru săli, la Bucureşti), dar detractorii continuă neobosiţi să se plângă de inexistenţa unui muzeu al comunismului, în ţara în care, cu 21 de ani în urmă, a fost deschis primul astfel de muzeu din lume… Şi să publice opera lui Aurel Vlad tot fără titlu şi adresă… Şi să ne copieze tot fără a ne cita.
Ce-i de făcut?
Noi ne vedem de ale noastre. Strângem material, scoatem cărţi, facem noi şi noi expoziţii cu care parcurgem ţara şi Europa (Germania, Norvegia, Cehia, Polonia, Italia, Suedia, Ungaria), iar din când în când completăm cu ele vechile săli ale Memorialului. Chiar în acest timp, de pildă, colindă Germania versiunea germană a expoziţiei „Rusaliile Negre”. Care vorbeşte şi arată deportările în Bărăgan a 44.000 de oameni, într-o singură noapte, în noaptea de Rusalii a lui 1951. Până acum, expoziţia a poposit la Berlin, München, Augsburg, Tübingen. Aşa ne facem dreptate. În fond, devizele Memorialului Sighet spun totul: „Memoria este o formă de justiţie”, „Prin civilizaţie spre democraţie” şi versetul din Evanghelia lui Ioan: „Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”.
MUCENICII ÎNCHISORILOR
Credeţi că ar trebui canonizaţi foştii deţinuţi politici, domnule Rusan?
Pomenirea lor se face în fiecare an, la 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici antici din Sevastia. Pe de altă parte, de Înălţare, sunt comemoraţi şi de stat şi de societate, o dată cu Ziua Eroilor (la Memorialul Sighet este atunci Ziua Porţilor Deschise, când ne întâlnim cu foştii deţinuţi şi deportaţi politici din toată ţara). Pe plan internaţional, prin recomandarea Comisiei Europene, victimele războiului (inclusiv ale celui rece) sunt comemorate la 23 august, când a fost semnat sinistrul pact Ribbentrop-Molotov. Până aici a fost vorba de victime. Pentru „eroii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile” (cum atât de frumos ne rugăm la Sfintele Daruri), decizia canonizării o ia, după multe şi complicate deliberări, Biserica. În ultimii ani au fost beatificaţi de Vatican doi martiri romano-catolici din ţara noastră: Monseniorul Vladimir Ghika şi Episcopul Anton Durcovici de la Iaşi. Urmează, probabil, mai mulţi episcopi greco-catolici, morţi în închisorile de la Sighet, Gherla şi Bucureşti. Îmi pun toată nădejdea că şi Biserica noastră Ortodoxă va face pasul decisiv, spre canonizarea unora dintre numeroşii călugări, preoţi şi episcopi jertfiţi pe altarul credinţei în anii de prigoană comunistă. Atât de numeroşi, încât alegerea fiecăruia în parte este mai mult decât dificilă.
apărut în Revista Formula AS, 9-16 octombrie 2014
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017