O carte reeditată după mai multe decenii este, practic, o carte nouă, care se adresează unei alte generaţii de cititori.
America ogarului cenuşiu părea la timpul său o mică epopee: tribulaţiile americane a doi scriitori români, scăpaţi în Lumea Liberă ca pe o altă planetă. Cum va fi privită ea de către tinerii de azi, care pot vedea America pe micul ecran la orice oră din zi şi din noapte, care o pot accesa pe Internet, sau suna pe telefonul mobil, sau chiar vizita, fără alte impedimente decât cele de ordin material? Părinţii lor au ferfeniţit cartea, răzbunându-şi lipsa de libertate, iar cei ce au reuşit să plece dincolo de ocean, la rude, au folosit-o ca ghid. Unii au „ales libertatea“ după lectura ei, dar nici unul din cei ce mi-au mărturisit lucrul acesta nu-mi reproşa că l-am păcălit. Ar fi fost şi nedrept, deoarece cartea nu s-a dorit o reclamă pentru America, nici măcar o replică la stereotipurile staliniste existând atunci la noi, ci pur şi simplu o privire sinceră asupra unei lumi cunoscute de imensa majoritate a românilor doar livresc.
Sunt dator cu nişte explicaţii cititorilor primelor două ediţii şi apoi cititorilor ediţiei acesteia.
Celor dintâi aş vrea să le explic câteva lucruri pe care n-am avut atunci cum să le public. Mulţi s-au întrebat cum am reuşit să primim, Blandiana şi cu mine, o bursă în America, la puţin timp după declanşarea „revoluţiei culturale“. Era în 1973, la doi ani de la „tezele din iulie“, prin care Ceauşescu limitase contactele culturale cu alte ţări. Cu Statele Unite legăturile erau însă speciale, datorită vizitelor reciproce pe care şi le făcuseră Ceauşescu şi Nixon (acesta aflat acum în dificultate din cauza afacerii Watergate). Înaintea noastră, bursa oferită de Iowa University fusese frecventată, între anii 1969-1972, de numeroşi scriitori români, între care Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Al. Ivasiuc, Marin Sorescu, Constanţa Buzea. Dar tocmai acum, Ceauşescu, şi poate soţia lui, proaspăt promovată în CC, au blocat bursele, spunând că nu americanii decid cine reprezintă România, că bursierii români trebuie stabiliţi de partid. Întâmplarea a făcut ca, în afară de noi, invitaţia Universităţii să fi fost trimisă şi unui tânăr scriitor, membru în Biroul Politic al UTC şi apropiat al familiei conducătoare. Era un instinct oportunist al americanilor sau un noroc al nostru? Tânărul scriitor a obţinut o audienţă la Ceauşescu, şi-a pledat cauza, i-a promis cinic că-i va traduce „opera politică“ (era, ce-i drept, un bun vorbitor de engleză) şi a reuşit să plece încă în luna septembrie 1973, chiar şi el cu o mică întârziere. Pentru noi au urmat încă alte trei luni de incertitudini: Universitatea americană telefona Ambasadei din Bucureşti, aceasta Uniunii Scriitorilor, Uniunea întreba Ministerul Culturii, iar Ministerul Culturii dădea din colţ în colţ, ştiind că este inutil să se adreseze CC-ului, care nu îndrăznea să încalce ucazul lui Ceauşescu. Pe noi, care eram obiectul acestui război, nu ne întreba nimeni nimic. Stăteam cu bagajele făcute şi, dat fiind tracul pe care ni-l producea anticipat America, aproape ne bucuram că nu mai plecăm. La orice semn, oricât de firav, că s-ar putea totuşi să primim viza, mergeam la părinţi, în provincie, şi ne luam un adio îndurerat, ca nişte cosmonauţi care se îndreaptă spre Lună.
Aprobarea, la fel de misterioasă şi neexplicată ca şi refuzul vizei, a venit abia în decembrie. Pentru că am călătorit cu vaporul, am mai pierdut zece zile, ajungând la Iowa City abia la Crăciun. Cu patru luni întârziere, deci pierzând patru din cele nouă indemnizaţii de 450 de dolari care formau bursa.
Cu acest handicap moral şi material am parcurs perioada americană, încercând, ca ultimi sosiţi între cei treizeci şi cinci de scriitori veniţi din alte ţări, să recuperăm cât se mai putea din timpul şi banii pe care ni-i furase Ceauşescu.
Am relatat aceste peripeţii, poate cam personale, pentru a arăta unor aşa-zişi colegi – care, în publicaţiile lor extremiste ne descriu din când în când, pe Blandiana şi pe mine, ca pe nişte răsfăţaţi ai comunismului – cum se ajungea în Occident când aveai o invitaţie, indiferent cât de prestigioasă, şi cât de umilitor era faptul că, refuzând să fii scriitor oficial în ţara ta, deveneai în acelaşi timp un fel de „caz special“, compătimit nu prea agreabil de colegii punctuali şi radioşi veniţi din ţările libere.
Cu aceste explicaţii, s-ar putea ca vechii mei cititori să înţeleagă mai bine o anumită tonalitate, prezentă mai ales în capitolele „sedentare“ ale cărţii; acolo unde, apreciind ostentativ valorile libertăţii, subliniam implicit lipsa de libertate a ţării din care veneam. De altfel, aici s-au exercitat şi presiunile, atâtea câte au fost, ale „Direcţiei Presei“ (cenzura), care, la 1 martie 1977, tocmai când cartea primise „Bun de tipar“, a fost desfiinţată temporar de Ceauşescu, pentru a renaşte apoi, ca un balaur cu capetele dispersate în toate instituţiile editoriale, de zeci de ori mai aprigă decât fusese. După faptul că am ajuns cum am ajuns în America, a mai fost un al doilea noroc al cărţii: acela de a fi fost „citită“ de un organism muribund şi de a fi prins acel vânt artificial de libertate din primăvara anului 1977. Un al treilea noroc a fost că, strivit ca şi mine în molozul blocului din Strada Colonadelor nr. 3, unde locuisem până la cutremurul din 4 martie 1977, manuscrisul cărţii a fost salvat şi el de la moarte de cei ce au avut grijă să nu arunce la groapa de gunoi nimic din ce fusese hârtie în apartamentul nostru. Primisem în ajun exemplarul dactilo de la redactoarea cărţii (gest nu tocmai ortodox, pentru că fusese deja ştampilat filă cu filă de o instituţie de existenţa căreia eu, ca autor, nu aveam dreptul nici măcar să ştiu), urmând să „remediez observaţiile“. Bineînţeles că după cutremur, fiind unul din supravieţuitorii prin miracol, n-am mai remediat nimic (cu excepţia unei fraze, deja tăiată de cenzură), iar cartea a apărut în termen record. A fost o întrecere cu sine însăşi a editurii „Cartea Românească“ (de teama ca „D.P.-ul“ să nu se răzgândească, deşi nu mai exista formal) şi totodată o probă de solidaritate scriitoricească fără precedent şi fără egal. Într-o prezentare grafică de excepţie şi cu un tiraj excepţional de 70.000 exemplare, America ogarului cenuşiu a ajuns în termen record în mâinile cititorilor, ale dumneavoastră, cei cărora v-am dat aceste explicaţii imposibil de publicat atunci.
Cu o altă serie de explicaţii sunt dator celor care citesc pentru prima dată cartea. Ea li se va părea, evident, o poveste din alte vremi, cum şi este. O carte de călătorie este raportul între sensibilitatea omului care vine la un moment dat şi a oamenilor pe care îi găseşte în acel moment. În ce mă priveşte, cu excepţia Washington-ului, n-am mai fost în America din 1974, dar este evident pentru oricine că America este azi o cu totul altă ţară. După cum şi România, şi întreg mapamondul sunt altele. Cred că lectura sau recitirea cărţii prin această prismă merită efortul. Eu însumi, ca autor, recitind cartea pentru această ediţie, am descoperit lucruri interesante pe care timpul le-a adăugat textului, ca şi cum un fascicol de lumină ar fi descoperit unei statui cute şi pliuri inedite. N-a trebuit să schimb nimic, cu excepţia transcrierii unor cuvinte americane. La ediţiile din 1977 şi 1979, acestea erau puse în ghilimele, iar articolul final trebuia să fie marcat separat, despărţit cu cratimă; astăzi, cuvintele s-au autohtonizat într-atât, încât au plural românesc şi abia dacă mai cer o subliniere cu cursive. Altele ezită încă dacă să fie româneşti sau să rămână americane.
Cu timpul, şi acestea vor intra în fondul românesc cu toată naturaleţea, aşa cum s-a întâmplat cu tenișii, sau jobenul, sau rucsacul, despre care nimeni nu se mai întreabă dacă au aparţinut sau nu unei alte limbi. Din toate acestea rezultă, însă, procesul intens de întrepătrundere a realităţii lingvistice, care nu este decât o expresie a marilor schimbări în realitatea istorică. Mass-media a amalgamat limbile, în sensul americanizării, dar şi al preluării lexicului turistic din multe alte ţări. Televiziunile prin satelit, Internetul, jocurile pe calculator, facebook-ul, rețelele de socializare au remodelat şi uniformizat expresiile de ultimă oră, reducându-le adesea la sintagme şi abrevieri absconse. Abundenţa informaţiei şi simultaneitatea ei au dat gândirii o lejeritate superficială, reducându-i dramatic profunzimea Mă întreb cum vor arăta toate aceste aspecte peste alte decenii. În carte, începutul acestui proces este prezent, încă în anii ’70. Este mult de reflectat la felul cum bunăstarea materială contribuie la sărăcirea şi despiritualizarea individului. America ogarului cenuşiu (mă refer nu la titlul cărţii, ci la realitatea din care aceasta s-a născut) este o mărturie, şi cred că şi din acest punct de vedere o (re)citire este instructivă,
În America s-a construit enorm – şi este destul să ne gândim la Los Angeles şi Atlanta, care în 1974 erau nişte aglomerări informe, pentru ca între timp (mai ales cu ocazia olimpiadelor din 1984 şi 1996) să devină adevărate expoziţii de arhitectură modernă. Presa descrie, însă, şi fenomenul invers, al dezvoltării kitschului turistic, ilustrat mai ales de oraşul Las Vegas, unde, printr-o strategie de reprofilare grotescă, au fost reconstituite la faţa locului cartiere celebre din Veneţia şi Paris! Şi această tendinţă – a imitaţiei dusă până la absurd într-o ţară puternică, dornică de a-şi suplini istoria prea scurtă – era vizibilă încă din anii ’70. După cum erau în plină expansiune televiziunile comerciale, reclamele, serialele „de familie“, comediile acompaniate de „conserve de râs“, concursurile stupide transmise în direct şi alte distracţii semidocte, care creau o falsă impresie de cultură şi de fericire. Între timp, America s-a informatizat la scară naţională şi a inventat Internet-ul, care va revoluţiona – evident – definiţia şi criteriile artei şi literaturii, aducând spectacolul la domiciliul consumatorului. Dar, odată cu aceste senzaţionale înlesniri tehnice, Internet-ul introduce şi un risc, acela de a îndrepta inteligenţa umană pe căi şi direcţii incontrolabile, de a da frâu liber instinctelor şi complexelor care înainte erau păzite de legile onoarei, decenţei şi bunului simţ.
Toate aceste cuceriri ale civilizaţiei pot fi astăzi găsite şi în ţara noastră, intrată brusc – în ultimul deceniu – în fluxul informaţional şi de comunicare de tip american, începând cu modul cum se face televiziune şi continuând cu modul cum se comunică, cum se informează, cum se oferă distracţie gadgeturi şi, bineînţeles, cum se vorbeşte, asistăm la o imitaţie, uneori caricaturală, dar adesea serioasă, a modului de viaţă american. Ceea ce îmi trezea – în carte – surâsul ironic (şi totodată interesul de om venit dintr-o ţară în care libertăţile erau suprimate) a devenit astăzi, şi la noi, o obişnuinţă de fiecare zi, care tinde să transforme fundamental mentalităţile individuale şi publice. Cantitativ, câştigul cultural este imens. Calitativ, este dezastruos, pentru că poate induce oamenilor sentimentul că „se cultivă“, atunci când, de multe ori, ei au de-a face cu o pseudocultură vulgară. Pentru arta văzută ca unicat, primejdia este mortală, şi în acest sens vorbeam pe larg în carte despre canalele educaţionale susţinute de stat, care ofereau celor dornici să se instruiască o rezervă de bun gust şi de fidelitate artistică. Sunt sigur că în America de azi această posibilitate de instruire mai există, în vreme ce la noi ea este pe cale de dispariţie, din cauza concurenţei acerbe din mass-media, lansată pe criterii comerciale. Astfel, şuvoiul informaţional care inundă azi, clipă de clipă, casele românilor poate, în mod paradoxal, să diminueze discernământul critic pe care ei îl aveau atât de treaz în timpul dictaturii, când fluxul strict de informaţii venit prin posturile de radio occidentale (şi completat uneori vizual prin antenele direcţionale spre televiziunile vecine) îi obliga la un raţionament mai profund şi mai personal.
Iată numai câteva motive de reflecţie pentru care cartea aceasta, trecută de vârsta primei senectuţi, merită citită şi de tânăra generaţie. Eu am făcut-o azi cu sentimentul că răsfoiesc un album de epocă în vuietul unei autostrăzi de pe care nu mai este sens de întoarcere.
10 mai 2015