Am trăit mult mai intens decât temperamentul meu. Deși par un om liniștit, am trecut prin aventuri nenumărate, de care m-am ferit, dar care nu m-au ocolit, ba m-au căutat cu asiduitate. De fiecare dată am ieșit din încurcătură întărit și fără să fac mari eforturi sau compromisuri compromițătoare. Cred că cel mai mult m-a ajutat faptul că nu mi-am dat importanță și n-am căutat să par mai mult decât sunt. Am avut accidente și întâlniri dure cu apa (la Sf. Gheorghe mi-am luxat șoldul), cu focul (la Berlin ne-a luat foc bucătăria) și cu pământul (cutremurul cel mare din București). Am avut accidente de automobil (la Sântimbru, lângă Alba Iulia), de alpinism (în Munții Retezat), m-am intoxicat cu conserve (la Padova), cu ciuperci (la Comana). Sunt un om stângaci, care vărs și sparg pahare, care trag firul telefonului după mine și răstorn pe pantaloni farfuria cu supă, dar în marile încercări Dumnezeu ține cu mine (cu noi) și ne ajută, încât am ajuns să cred că fiecare noroc se înalță pe ghinionul pe care-l învinge.
Și pe plan social am avut multe obstacole de trecut. După copilăria petrecută în plin război (dar pe care părinții mi-au ocrotit-o cât s-a putut) au urmat patruzeci de ani de război de clasă, pe care i-am suportat căutând să fiu cât mai șters, astfel încât să nu-mi arăt calitățile și să nu excelez în supunere. Am lucrat la 17 ani ca fochist de noapte prefăcându-mi scrisul ca să par un semianalfabet și să nu stimulez invidioșii și turnătorii (la noi, cele două categorii aproape se suprapun – v. „să moară și capra vecinului“). Am fost apoi patru ani student bursier, cu tatăl închis pentru „crimă împotriva clasei muncitoare“ (aici, rectorul Alexandru Domșa mi-a garantat imunitatea, cu condiția să am „zece pe linie“). Am fost apoi unsprezece ani redactor la „Tribuna“ unde trebuia să scriu materiale de serviciu (de o platitudine voită și fără fanatisme politice), în timp ce colegii mei literați se luptau între ei „printre cuțite și pahare“, împărțindu-și posturile, considerându-mă un bleg care nu merită nici atenția de a fi turnat. M-am căsătorit cu Doina în momentul când abia mi-am „reabilitat“ dosarul, iar tatăl ei abia fusese condamnat. Am luat-o de la capăt cu precauțiile, iar când ea a fost interzisă am făcut chiar o grevă a semnăturii, refuzând eu însumi să mai scriu mai mult decât îmi cerea obligația de redactor științific.
Poate că totuși am făcut concesii, pe care eu le socoteam cele mai mici cu putință. Nu cred că mi-ar plăcea să-mi revăd unele texte, deși am căutat de fiecare dată să-mi pun conștiința de acord cu semnătura. Cred că multe nume proprii compromițătoare le-au introdus șefii în pasta neutră a ideilor. Dar sunt sigur că, indiferent de toate, nu i-am dezgustat pe oameni prin ceea ce scriam, iar mai târziu, prin anii ’70-’80, m-am răscumpărat din plin scriind numai ce am vrut și apărându-mi cu dinții textele. De altfel, mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu literatura română dacă noi, prin anii ’60, am fi lăsat-o pe mâna proletcultiștilor; și ce s-ar fi întâmplat cu talentul meu dacă aș fi rămas un inginer „contre-coeur“; în plus, nu se putea ști cât va dura comunismul (a durat 45 de ani, toți furați din viețile generației mele) și dacă îi vom supraviețui, încât trebuia să facem ce puteam mai bine înăuntrul lui.
Dacă am mințit cu adevărat în ceea ce am scris a fost când am completat fișele de cadre și când mi-am scris „memoriile“ (altfel de memorii!) – de fapt, plângerile către autorități prin care protestam la un mod „just“ împotriva excluderii din UTM sau a repetatelor examene de admitere la facultate în care eram declarat respins din cauza dosarului. Dacă un biograf răuvoitor ar vrea să mă prindă cu minciuna ar găsi minciuni infinit mai gogonate în aceste texte decât în tot ce am semnat ca scriitor. Ar citi că am fost întotdeauna un muncitor fruntaș (dacă nu un stahanovist), că originea mea socială nu era chiar atât de dezastruoasă (nu eram fiu de dușman al poporului, ci doar de „mic burghez“, „fost funcționar de stat“, „reținut din motive administrative“) etc. etc. Am fost fruntaș la concursul de literatură română pe județul Hunedoara, m-am ocupat de gazeta de perete a clasei etc. etc.
După cum am spus, am fost și membru UTM și exclus din UTM. Înscris am fost cu forța în 1949, cu toată clasa a IX-a (dacă n-aș fi fost, rămâneam o lebădă neagră. Tocmai în anul aniversării a 70 de ani de la nașterea lui Stalin, când cine nu era „cu noi“ era „împotriva noastră“). Exclus am fost tot fără voia mea, în 1952, din nou împreună cu 2/3 din clasa a XI-a, când s-a introdus vigilența, după plenara care a zdrobit „devierea de stânga-dreapta“ din sânul partidului.
Ca să intru în partid, în 1967, Alex. Căprariu a trebuit să insiste enorm. Ca să evit elegant înregimentarea, i-am spus întâi că nu sunt pregătit, să mă mai lase să mă gândesc, apoi că am dosarul prost, apoi că nu sunt apt să mă înscriu într-o disciplină colectivă. A patra oară n-am mai avut ce face, când mi-a spus că în comitetul de partid al filialei Cluj sunt aproape 90 de membri și majoritatea lor rămași din timpul stalinismului. De origine română erau doar 14 tovarăși și nici aceia de valoare. Actele Regiunii de partid erau redactate parțial în maghiară. Mulți activiști nici nu știau românește. Cum puteam spera o schimbare cu asemenea oameni? Era o vreme când începuse să se spere, venise la Cluj un prim-secretar care conducea mașina singur, cu soția actriță la Teatrul Național și care pusese director la Teatrul Național un regizor, acolo unde fuseseră doar directori activiști. Iar într-o ședință cu activiștii din subordine le pusese în vedere să nu mai vină la sediu cu șapcă, să poarte cravată și să aibă manșeta cămășii ieșită cu un centimetru de sub veston. Cu trei ani înainte, Bucureștiul se declarase independent de Moscova și își eliberase deținuții politici. După moartea suspectă a lui Dej, Ceaușescu își luase rolul de reformist în serios, întâlnindu-se cu „creatorii“, promițându-le libertate de creație și înlocuind dogma acrită a „realismului socialist“ cu o normă mai largă, dar nu prea bine definită: „umanismul socialist“. Nu pot să spun că toate acestea îmi trezeau încredere, ținând cont de calitatea posacă, mediocră a noului conducător și, mai ales, de felul penibil în care vorbea românește. Nu aveam nici garanția că va fi o liberalizare adevărată, ca un om care mai cunoscuse numeroase „deșurubări“, adică imitații de destindere, sfârșite prost. Deci, intrarea în partid n-a fost nici din convingere, nici din speranță, nici din obligație, nici din oportunism, ci mai degrabă pentru a nu se putea spune că mă opun modernizării. N-am urmărit nici ascensiunea socială (nu mi-am dorit, toată viața, o funcție și am refuzat, chiar, câteva). Am intrat în partid cu un sentiment de intensă constrângere, dată fiind firea mea asocială și antipatia spăimoasă pe care o purtam ședințelor. Și – timp de douăzeci și doi de ani, până în decembrie 1989 – am fost un membru de partid mut, simplu privitor ca la teatru, incapabil să scoată o vorbă, cu excepția câtorva luni, în 1980, când colegii – din București de data asta – m-au obligat pur și simplu să fac parte din Comitetul Uniunii Scriitorilor, după ce, în două alegeri anterioare, protocroniștii (cei care se autodenunțau „comuniști adevărați“, iar pe noi ne reclamau drept „agenți ai Europei Libere“ sau „albi“) fuseseră pe punctul de a-și impune majoritatea. Comitetul din care am făcut parte a fost dizolvat însă de Ceaușescu personal în 1981, iar noi – trimiși la organizațiile de cartier…
Mai mult decât atât, în anii din urmă, când nu mai eram nici salariat, trăind doar din scris, am avut satisfacția de a plăti partidului cotizația nici măcar simbolică de un leu, chiar dacă aș fi putut fi acuzat de nedeclararea veniturilor reale. Dar ce puteau să-i facă unui om care nu ținuse deloc să se înregimenteze și care nu-și ascundea, ca atâția alții, plictiseala de a fi o rotiță într-un angrenaj atât de incontrolabil?
Aș putea spune că până în 1968 am fost un ins responsabil, care trăgea la o galeră fără să știe încotro se îndreaptă. (În 1956 am aflat de revolta de la Budapesta abia înspre sfârșitul ei, când a fost zdrobită de sovietici, în timp ce colegii de la Politehnica din Timișoara – eu eram student tot la Facultatea de Mecanică, dar la Cluj – făceau ședințe de solidarizare cu ea și erau arestați.) Abia odată cu Primăvara de la Praga și cu procesul care a dus la înfrângerea ei am început să am o conștiință politică. E adevărat că ieșisem cu un an mai înainte din atmosfera călduță a Clujului și că, printr-o împrejurare deosebită, avusesem ocazia să trăiesc două luni în Cehoslovacia, urmând să scriu o carte ca invitat al guvernului de la Praga. Cu Ana împreună și având la dispoziție o mașină și un interpret, am văzut zi de zi ce se întâmplă și am participat cu tot sufletul la un proces politic pe care nu mă sfiam să-l consider revoluționar. Îmi dădeam seama de diferența imensă între cele două partide – cehoslovac și român – care, deși se declarau aliate prin opoziția față de Moscova –, erau cum nu se poate mai incompatibile: unul mișcat de jos, de la bază, de idealurile de libertate ale membrilor, celălalt condus de sus și obligat să aplaude deciziile bune sau rele ale conducătorului.
Deosebirea aceasta s-a văzut la 21 august 1968, când, după ce aceleași tancuri ocupau Cehoslovacia, Dubcek și ai lui s-au opus și au fost înlăturați, Ceaușescu a protestat în scena balconului, în fața bucureștenilor gata să-l sprijine și să-l aplaude (de data asta cu sinceritate), pentru ca în aceeași zi să înceapă să dea înapoi și să „se normalizeze“ în dogmatismul său. Foiletonul meu din „Gazeta literară“, unde începusem să scriu săptămânal despre Cehoslovacia (fragmentul dintr-o viitoare carte) a fost imediat scos din pagină „până la noi dispoziții“ (care însă n-au mai venit niciodată). Am rămas atât de șocat încât aș putea spune că am devenit altcineva decât fusesem până în acel moment. Iar faptul că eram neputincios să fac ceva pentru colegii pe care-i lăsasem la Praga sub ocupație mi-a creat un sentiment de umilință și de neputință. Abia în acel an, la 21 august, am cumpărat un aparat de radio, cu care n-am încetat, zeci de ani, să ascult „Europa Liberă“ și BBC-ul.
A scrie despre Cehoslovacia astfel încât să nu-ți fie rușine devenise imposibil. Când Ana, căreia conducerea „Amfiteatrului“ îi dăduse pagina externă, voia să publice versuri ale poeților cehi sau slovaci, răspunsul era invariabil „nu“, iar șeful redactor i-a replicat odată că dacă mai încearcă înseamnă că se situează pe pozițiile CIA! (De altfel, ea chiar a refuzat să intre în partid, ceea ce a făcut-o suspectă. Când, în august 1968, mai mulți colegi apolitici au intrat în PCR, unul a chemat-o și pe ea. Refuzat, a întrebat-o: „Ți-e frică să vii cu noi, ți-e frică de ruși?“ „Nu mi-e frică de ruși, ci mi-e frică de Ceaușescu“, își amintește colegul – Paul Schuster – că i-ar fi răspuns.)
O singură dată am reușit să-mi răzbun colegii cehi, deveniți șoferi de taxi, portari de noapte sau fochiști de bloc. După cutremurul de pământ din 4 martie 1977, când rămăsesem fără casă și pierdusem tot, Uniunea Scriitorilor din RSCS i-a invitat pe marii sinistrați să petreacă un timp în sanatoriile de la Karlovy Vary. Deși familia noastră era prima pe listă, am refuzat cu multă satisfacție, declarând că o fac din solidaritate cu victimele „normalizării“ lui Husák. Au primit însă invitația următorii de pe listă, scriitori sinistrați sau bolnavi, cărora nu le reproșez deloc acest gest, gândindu-mă că și eu am fost alteori la fel de uituc sau indiferent la suferința altora. În fond, trecuseră nouă ani și nu-i obliga nimic să știe motivele intransigenței mele.
(fragment dintr-o carte neterminată)
text publicat în Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 6-7