RUDELE CELOR ARESTAȚI AU UN SENTIMENT DE NEPUTINȚĂ ȘI DE LIPSĂ DE SPERANȚĂ
Un interviu de Ovidiu ȘIMONCA
Excelentă inițiativa lui Romulus Rusan de a organiza expoziția Țăranii și comunismul, care poate fi văzută până în iunie la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București! Din nou, Memorialul Sighet și Fundația Academia Civică, în colaborare cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, oferă încă un prilej de cunoaștere și de meditație asupra atrocităților din vremea comunismului. Expoziția reconstituie în documente de arhivă, fotografii de epocă (un panou întreg prezintă țăranii căzuți victime în Vrancea) și mărturii de istorie orală lumea rurală românească, distrusă de colectivizare,. Sunt prezentate principalele răscoale țărănești din anii 1949-1962. Dar ce poate face, dincolo de a constata dezastrul? Cum putem să despărțim apele între victime și călăi? Romulus Rusan ne prezintă semnificația și consecințele juridice ale acțiunilor samavolnice îndreptate împotriva țărănimii.
De ce această expoziție?
Pretextul ar fi simplu: împlinirea a 60 de ani de la începerea colectivizării forțate, decretată de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, într-o plenară din 3-5 martie 1949. Expoziția o pregăteam de mult, de când am început să strângem înregistrări de istorie orală, din 1992.
Ce cuprind aceste înregistrări?
Sunt mărturii ale celor care au suferit în acele vremuri.
Câte sunt mărturii ale țăranilor?
Din 5.000 de ore de înregistrări, 650 sunt mărturii ale țăranilor. La începutul anilor ’90, am lucrat prin filialele Alianței Civice, care erau foarte active în acea vreme, dar și cu facultățile de Istorie din București și Iași. La Iași, am lucrat cu un student, Daniel Popa, care a făcut o lucrare de diplomă pe tema răscoalelor țărănești, a bătut toată țara, între 1995 și 2001 a înregistrat peste 60 de țărani. Și a cedat aceste înregistrări Memorialului de la Sighet. Din păcate, Daniel Popa a emigrat în Canada, nu-l mai găsim, i-am întrebat pe colegii de generație, n-au nici o adresă; poate citește acest dialog și ne dă un semn.
SE DISCUTĂ FOARTE ABSTRACT
Cei care vin aici, la Muzeul Satului, izolându-se de Bucureștiul aglomerat și oarecum indolent la trecut, ce ar trebui să rețină, cu ce gând ar trebui să plece de la această expoziție?
În primul rând, ar trebui să știe, să conștientizeze ce s-a întâmplat. În ultimul timp, nici în licee, nici în facultăți nu se mai face istorie recentă. Se discută foarte abstract, istoria recentă se face mai degrabă sub formă de politologie. Nu se face istorie recentă. În liceu, ce s-a întâmplat sub comunism este expediat în ultimele capitole ale manualelor. Profesorii nu apucă să termine programa. Noul ministru al Educației a pus Istoria o dată la două săptămâni, în școlile profesionale, alternativ cu Geografia. O să ajungem ca nici profesorii de liceu să nu mai știe ce a fost, darămite elevii.
Această expoziție va fi văzută de elevii de liceu, ați vorbit cu profesorii de liceu să vină aici, la Muzeul Satului?
Da, sâmbăta și duminica, mai ales, vin mulți elevi cu profesorii lor. Vom trimite expoziția și în alte orașe. Avem solicitări de la Arad, de la Oradea, de la Baia Mare. Vă fac și o mărturisire în premieră: vrem ca și tema din acest an, de la Școala de Vară de la Sighet, să fie tot Țăranii și comunismul. Noi am făcut, până acum, 11 școli de vară. Anul trecut am făcut și cu profesori de liceu, Ministerul Educației a sponsorizat prezența a 50 de profesori de liceu. Elevii sunt o prezență constantă, anual, cei 100 de elevi participă la Memorialul de la Sighet cu sprijinul financiar al Fundației Konrad Adenauer. Dacă anul acesta Ministerul Educației nu ne dă un răspuns ferm, prin care să confirme și participarea profesorilor, facem în continuare Școala de Vară numai cu elevi.
Ați făcut o solicitare spre Ministerul Educației pentru a susține financiar prezența profesorilor?
În ultimii trei ani, am făcut numeroase solicitări. Doar anul trecut au fost susținuți profesorii să participe la Sighet. Acum, am cerut sprijin și la noul ministru al Educației…, să vedem…, n-am primit nici un răspuns…
CAZUL S-A ÎNGROPAT CÂND MINISTRU ERA VALERIU STOICA
Avem un handicap al necunoașterii, care poate fi recuperat și prin aceste Școli de Vară de la Sighet.
E bine, dar nu-i destul. S-a pierdut un anumit entuziasm, un anumit interes, o anumită spontaneitate. Noi am început Memorialul de la Sighet acum 16 ani, punând accent pe subiectele de istorie orală. Am folosit și baza de date a AFDPR, am organizat împreună expoziții regionale. În 1993, unii dintre membrii AFDPR, cei din Timiș, au făcut și o interpelare în Parlament, sprijinită de un deputat de Timiș, au cerut o anchetă, ministrul pentru relația cu Parlamentul a trimis interpelarea la procurorul general, procurorul general a trimis-o la Procuratura Militară. Se cerea anchetarea crimelor din Banat. Procuratura militară a audiat martori și rude ale celor împușcați, prin SRI s-a ajuns la dosarul represiunii, la Aurel Moiș, adjunct al Securității din Timiș, care a spus că nu-și mai amintește nimic. Cazul s-a îngropat la începutul lui 1997, când ministrul Justiției era Valeriu Stoica. Și s-a dat NUP.
Ce cazuri sunt prezentate în această expoziție?
În 1945 a fost reforma agrară. Celor care au luptat pe front li s-a împărțit un milion de hectare de teren, luate de la moșieri. 400.000 de hectare au fost luate de stat și au format nucleul gospodăriilor agricole. Partidul Comunist, știind ce înseamnă pământul pentru țărani, a amânat colectivizarea, apunând că sunt zvonuri tendențioase ale dușmanului de clasă. În paralel funcționa sistemul cotelor, pentru plata despăgubirilor de război, pentru întreținerea Armatei Roșii. Ulterior, după ce s-au plătit datoriile și s-a retras Comisia Aliată de Control, cotele au rămas. Acestea au crescut, ajungând în 1949 să fie mai mari decât recolta. Trebuia să te duci imediat cu produsele în fața celor care te obligau să le cedezi recolta, ca să fie siguri că ți-o iau imediat. Au fost mulți țărani care au refuzat să predea cotele. Venea o echipă de activiști: țăranii erau bătuți sau bruscați. Li se alăturau echipe de Securitate sau de grăniceri – Miliția era încă în reformare, șefii de post n-aveau încă tupeul de mai târziu. În 1949, au fost omorâți ostentativ, în județul Bihor, 31 de țărani. Au fost omorâți și lăsați pe câmp ca să sperie lumea. La fel s-a procedat în Arad, unde au fost 13 morți. Exact în același timp au fost răscoale în nordul Moldovei, s-a procedat identic, cu țărani omorâți și lăsați pe câmp. Alte acțiuni de reprimare a răscoalelor țărănești au fost în Vrancea în 1950, în 1951 – în Teleorman. Rudele morților din toate aceste zone amintite erau imediat deportate în Dobrogea pentru a nu se propaga revolta. În anii 1949-1950 au fost peste 1.500 de deportați. Pe urmă situația s-a relaxat, oarecum, Gheorghe Gheorghiu-Dej a demascat-o pe Ana Pauker; ea fusese șefa Comisiei de colectivizare. Dar arestările și deportările au continuat. Până în 1962, au fost peste 80.000 de arestări și condamnări în tribunale militare; au mai fost încă 90.000 de țărani condamnați de tribunale civile.
Pentru toate aceste crime, arestări și condamnări, a plătit cineva, vreun șef de Securitate, vreun activist de partid?
Nu. Urmașii celor condamnați au pensii de mizerie, spre deosebire de securiști, care au pensii uriașe. Despre vreo pedeapsă penală nici nu mai vorbim…, nimeni n-a plătit pentru crimele și pentru condamnările de atunci… Singurul caz a fost cel din Timiș, despre care v-am vorbit, pentru care s-a dat NUP. Dar măcar s-a cercetat cazul.
Și în rest?
Nu s-au făcut cercetări. Avem zeci de plângeri, de memorii, trimise către Procuratură. N-a fost nimeni cercetat și, cu atât mai puțin, condamnat.
Asta nu ține de funcționarea defectuoasă a justiției?
Ba da. De tot, de voința politică, de independența justiției, de cunoașterea și de clarificarea trecutului nostru…
PLÂNGERI DEPUSE LA PROCURATURĂ; ȘI ATÂT
În decursul timpului, probabil că ați sprijinit numeroși țărani să facă plângeri la Procuratură.
I-am ajutat. Aceste plângeri există, sunt depuse undeva; și atât… În faza ultimă a colectivizării, între anii 1957-1962, când a fost un nou val de teroare, erau arestați totți cei care veneau la București și cereau audiență la Gheorghiu-Dej. Se știa din sate că au plecat spre București, securiștii îi așteptau la gară și-i arestau. Noi am avut, acum, acces la fișele de penitenciar. Am coroborat datele de istorie orală cu datele oficiale, este uimitor cum se potrivesc mărturiile celor arestați cu ce apare în dosare. Aveam o înregistrare cu un țăran de lângă Iași, Friza, care fusese condamnat la 20 de ani închisoare pentru că bruscase niște activiști. Am găsit fișa lui penală. Avem 93.000 de fișe deținuți. Oricine poate cerceta situația arestaților, inclusiv Procuratura.
Țăranii care au făcut memorii, și nu s-a întâmplat nimic în justiție, ce sentiment au ei acum?
Mulți nu mai trăiesc. Rudele celor arestați au un sentiment de neputință și de lipsă de speranță.
Și-au cam luat gândul de la dreptatea obținută pe căi juridice?
Da. Multe rude au venit șa oraș. Asta a fost nenorocirea colectivizării: a distrus spiritul țărănesc. Țăranii au devenit portari de blocuri, muncitori pe șantiere, s-au contaminat de un anumit spirit. Marin Preda spunea, în volumul al II-lea din Moromeții, că țăranii ajunși la București se simt liberi de orice constrângere morală și încep să nu mai fie țărani: strigă pe stradă, se îmbată, se urăsc. Cei care au rămas la sate sunt bătrâni și neputincioși, au primit pământul înapoi, dar fără inventar, fără animale, fără unelte, și l-au cedat unor latifundiari.
În acest peisaj destul de trist, merită să continuați cu aceste istorii, cu aceste expoziții?
Merită. Fără cunoașterea istoriei, nu mai vorbim despre un popor, ci despre o populație. Dacă vor fi doi oameni, sau un singur om, din toată populația României, care vrea să afle ce s-a întâmplat, vom continua. Avem niște colegi foarte buni, istorici, pe care i-am angajat la Sighet și la București. Noi avem un Centru Internațional de Studii asupra Comunismului la București și susținem Memorialul de la Sighet. Au venit din facultățile de Istorie, pe salarii mici, dar au reușit să-și transforme profesia de istoric în vocație. Se ocupă extrem de serios de documentele pe care le-am obținut. Avem 2 istorici care lucrează la Sighet și alți 6 la București. S-au adaptat foarte bine, veniseră cu o conștiință destul de abstractă.
Când vedeți dvs. o revenire a interesului față de istoria comunismului?
Prea curând, nu văd. Se simte că dispare spiritualitatea. Nu știu de unde va veni chemarea aceasta spre istorie. Istoria trebuie să aibă viață, avem documnete, avem studii, avem mărturii, trebuie să le înțelegem, să propagăm simplu și clar informațiile noastre. Altfel, e politologie.
apărut în Observator Cultural nr. 209, 26 martie-1 aprilie 2009
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017