CE ESTE CENTRUL INTERNAŢIONAL DE STUDII ASUPRA COMUNISMULUI
O discuţie cu Simona POPESCU
O COMETĂ CU O COADĂ PERICULOASĂ
De ce, domnule Rusan, „Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului”?
Pentru că e un centru de studii, pentru că studiază comunismul din România şi din alte ţări şi pentru că studiile le facem împreună cu istorici din România şi din alte ţări.
Acesta este obiectul, dar care e scopul?
Scopul este Memorialul de la Sighet. Adică Muzeul de acolo și enorma cantitate de informații necesare pentru crearea lui. Ceea ce se numește – cu un termen cam demonetizat – „banca de date”. Acesta este răspunsul tehnic. Răspunsul teoretic ar fi: cunoașterea trecutului recent, fără analiza căruia nici viitorul recent nu va putea fi decât o formă fără fond.
De ce nu s-a vorbit până în ultimul an de acest CISC?
Pentru că aveam mult de lucru și preferam să vorbim mereu despre faptele lui, în măsura în care voia să le vadă presa, căreia nu-i prea plac lucrurile teoretice. Important era să fie cunoscut Memorialul. Pe de altă parte, atâta timp cât Memorialul era în construcție din punct de vedere material (reabilitarea clădirii, amenajarea, dotarea, informatizarea muzeului) eforturile și accentul cădeau pe ceea ce se vedea, în timp ce acum, apropiindu-ne de sfârșitul acestei etape, centrul de greutate se mută spre funcționare, deci spre cercetare.
Ce cuprinde „banca de date”?
Mii de destine („biograme”) ale unor oameni care au însemnat ceva în deceniile de comunism: fie ca eroi, fie ca martiri, fie ca victime pasive, fie chiar ca oportuniști, sau ca unelte ale represiunii, sau ca torționari. Înregistrări de istorie orală, fișe de închisoare, dosare, documente, ziare de epocă, fotografii, obiecte, cărți publicate de alții sau editate de noi. Unele ajungând pe pereții sau în vitrinele muzeului, altele arhivate la București pentru studiu. Altele devenind materie primă pentru cărțile pe care le edităm (până acum am publicat peste cincisprezece mii de pagini). Altele pentru noi săli de muzeu sau expoziții itinerante.
Ați avut greutăți materiale?
O groază. Noroc că la început am avut noroc cu mulți români altruiști care ne-au ajutat ca voluntari, iar acum, după ce Memorialul a devenit o realitate palpabilă, am găsit și mari cercetători străini, care s-au dovedit foarte receptivi. Din Consiliul Științific al Centrului nostru fac parte, alături de marii istorici Șerban Papacostea și Alexandru Zub (foști deținuți politici, care și-au apropiat în ultimii ani preocupările de istoria recentă, deși sunt specialiști în alte perioade), Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Thomas S. Blanton, Helmut Müller-Enbergs, Dennis Deletant. Relațiile sunt pe cât de eficiente, pe atât de prietenești. În general, cercetătorii fenomenului comunist sunt oameni puțin pretențioși din punct de vedere material, poate pentru că sunt minoritari în cercetarea din țările lor și simt nevoia unei solidarități internaționale. Adică sunt – cu un termen care nu mai este la modă – niște romantici.
De ce sunt minoritari în țările lor?
Citiți-l pe Vladimir Bukovski și veți înțelege. Cometa care este comunismul mondial are o coadă destul de lungă. Deși corpul ei nu se mai vede, razele ei sunt, mai mult sau mai puțin, periculoase.
Cum am aflat atât de târziu aceste lucruri? Ce expoziții internaționale ați pregătit?
Cea mai importantă cutreieră de trei ani prin Germania. A fost pregătită de Katharina Kilzer pentru „Yalta Palais” din Frankfurt (la vernisare, la 3 decembrie 1999, a fost prezent Dr. Joachim Gauck, care a și participat, cu acea ocazie, la o discuție – reprodusă atunci de „România Liberă” in extenso – cu Ana Blandiana, în fata unui public numeros). Apoi Horst Fassel și Daniela Boltres au dus-o la Universitatea din Tübingen. De aici a preluat-o scriitorul Hans Bergel, care a itinerat-o la München, Berlin, Hamburg și Düsseldorf. La 16 ianuarie 2003 a ajuns la „Bukovina Institut” din Augsburg. Acum se află la Heidelberg, găzduită de Societatea „Alexandru Ioan Cuza”. În 12 mai vom participa la vernisarea ei, la sediul „Deutsche Welle” din Köln. Prezența, aici, este extrem de prestigioasă, pentru că a fost inclusă în ceremoniile aniversare ale postului de radio, care împlineşte o jumătate de secol, iar vernisarea va fi onorată, de data aceasta, de doamna Marianne Bithler, actuala Împuternicită a Oficiului federal pentru studierea arhivelor Stasi (oficiul condus anterior de Dr. Gauck).
Dar expoziții aduse din străinătate la Sighet?
Una despre „Solidarnosc” (prin Institutul Polonez) și alta despre Securitatea cehoslovacă (prin Centrul Cultural Ceh). Marea expoziţie STASI din vara anului 2002 ar fi urmat, potrivit proiectului întocmit cu Dr. Gauck încă în 1999, pe când era Împuternicit Federal, să ne aibă ca gazde pe noi. Era vorba să o prezentăm la București, într-o sală aleasă de noi, apoi la Memorialul Revoluţiei din Timişoara și la Memorialul Sighet. Dar, între timp, în România s-a (am) înfiinţat CNSAS, iar în Germania Gauck a fost înlocuit, noua conducere perfectând proiectul cu CNSAS-ul, omologul ei, care nu a mai avut nevoie de noi. Expoziţia a fost vernisată de domnul Iliescu. Pentru noi a fost mai simplu aşa, numai că dacă ar fi fost organizată de noi avea public mai mult și, oricum, ar mai fi trecut prin două oraşe. Iar la Sighet ar fi văzut-o toţi vizitatorii străini ai Memorialului. Sunt lucruri de care nu-mi face plăcere să-mi amintesc. Mai ales că asta se întâmpla pe vremea când încă nu apăruseră certurile din CNSAS…
Muzeul din Sighet are mulți vizitatori?
În perioadele de vârf, patru până la cinci sute de oameni pe zi. Sighetul se află pe un culoar extraordinar al turismului cultural. Deși ni s-a reproşat că e departe de București, este foarte „aproape” de lumea largă. O mare parte din vizitatori sunt americani, europeni, japonezi. Apoi extrem de numeroşi elevi din România și țările vecine. În sfârşit, o a treia categorie sunt turişti români de vârste diferite, care vin cu familia (excursiile organizate de oficiile de turism româneşti, pentru români, sunt mai puţine; cu autocarul vin mai mult elevii, pe care-i aduc însă profesorii, nu ministerul). Toţi vizitatorii (de la japonezi la români) privesc muzeul cu aceiaşi ochi uimiţi ca și elevii; mai precis cu un interes amestecat cu uimire, care s-ar putea rezuma la întrebarea: „Cum am aflat atât de târziu asemenea lucruri?”
ISTORIA CONTEMPORANĂ SUB EMBARGO
Credeţi că în şcoală nu se învaţă cum trebuie istoria contemporană?
Noul sistem de manuale a transformat o istorie atât de tragică într-un fel de joc de societate, fără miză și fără repere. Dacă aş fi elev, cred că nu mi-ar plăcea să învăţ istoria. De la minciunile lui Roller și discursurile „istoriografice” ale lui Ceauşescu s-a ajuns la un fel de divertisment convenţional. Tema concursului de admitere la Şcoala de Vară din acest an se referă tocmai la asta.
Presa nu face și ea ce poate?
Presa face ce poate. Dar după gustul patronilor și la limita între senzaţional și politic. Din această mixtură a ieşit o confuzie: ziaristul-istoric (adică un ziarist care face istorii-reportaj; sau, invers, istoricul care caută cazuri care să-l scoată la suprafaţă, făcându-l să semene cu ziariştii de senzaţie). Acum a apărut o modă oarecum paraistorică: publicarea nedumicată a dosarelor de securitate, fără studii serioase care să explice circumstanţele producerii lor. De la lipsa totală de documente se ajunge astfel la exhibarea lor întâmplătoare și dezordonată, fără studii de sinteză care să explice datele brute. Asta în timp ce istoricii serioși n-au unde publica și scriu puțin. E greu să fii azi istoric în România. Realizez asta văzând cu câtă pasiune participă tânăra generaţie de istorici și arhivişti la simpozioanele și conferinţele noastre. Realmente nu au destule posibilităţi normale de afirmare.
Cea mai eficientă pentru educaţia publicului rămâne însă televiziunea. Dar nici aici nu-i prea respectată istoria. Serialul Luciei Hossu-Longin a ajuns să fie programat după unu noaptea. Mă bucur că emisiunea profesorului Neagu Djuvara a fost adusă, măcar ea, la o oră rezonabilă. La alte posturi TV am văzut mai mult emisiuni cu foști nomenclaturişti sau torționari decât cu oameni model, care n-au trecut degeaba prin viaţă. Chiar dintre moderatorii tineri, unii s-au specializat în albirea nomenclaturiştilor. Nu spun că nu trebuie să li se asculte amintirile şi explicaţiile, dar se ascultă astfel numai una din părţi. Adevărul victimelor rămâne neştiut. Acum este în vogă Petru Groza, căruia i s-a publicat o carte discutabilă de memorii, fără ca editura respectivă să simtă nevoia să amendeze măcar printr-o notă minciunile patentate cuprinse în ea. În discuţia de la o televiziune particulară, un istoric P.C.R., lăudând activitatea lui Groza în Frontul Plugarilor, a spus textual că Frontul Plugarilor era singurul partid (!) al ţăranilor, iar despre Maniu că era „un tip alunecos în care licărea flacăra de dreapta” (!). Aşa stând lucrurile, nici nu te mai miri că Valer Dorneanu îl ţine pe torţionarul Drăghici printre precursorii săi, pe pereţii Parlamentului. Nomenclaturiştii şi torţionarii tronează, cei ce trăiesc scriu memorii, vorbesc de integrare, dau lecţii. Noroc că mai există revista „Memoria”, suplimentul „Aldine”, uneori suplimentul LAI sau „Ziarul de duminică”, alteori ziarele din judeţe (cum e, de pildă, „Graiul Maramureşului”). Noroc că apar şi excelente cărţi de memorii ale victimelor sau studii ale unor istorici consacraţi, dar în ce tiraje? Astăzi, pentru a exista (chiar şi când e vorba de trecut) trebuie să fii văzut la televiziune.
Aţi încercat în perioada 1996-2000 să obţineţi spaţiu mediatic pentru Memorial şi pentru Centru, pe ecranul TVR? Alianţa Civică a fost principalul luptător, încă din 1990, pentru independenţa televiziunii, pentru componenta ei educativă.
Am cerut, dar nu ni s-a dat nici măcar cât înainte de 1996 (cu excepţia „Memorialului Durerii”, care an de an ne-a dedicat câte un episod). Departamentul Emisiunilor Informative – câte o ştire pe an, de treizeci de secunde. Făcută în aşa fel încât să semene cu cea de anul trecut şi să plictisească, să ne facă, poate, chiar antipatici, ca pe nişte maniaci simpozionişti. Embargo-ul era atât de total încât parcă am fi fost în opoziţie (deşi conduceau „ai noştri”) şi se răsfrângea chiar şi asupra prietenilor, parcă am fi fost ciumaţi. Când a venit Stéphane Courtois la Sighet a pierdut trenul, a întârziat douăzeci şi patru de ore şi am cerut să fie filmat a doua zi după ce se dăduse ştirea generală despre simpozion. Corespondentul din Maramureş, Dunca, l-a filmat, dar la Bucureşti n-au mai vrut să transmită nici măcar o ştire de zece secunde. I-au spus: „S-a dat o ştire despre simpozion, e destul”. Aşa au ştiut să preţuiască pe un mare istoric al comunismului, pe care-l adusesem în ţară. De atunci a fost de încă două dăţi şi tot nu l-au chemat, măcar la o discuţie. Vladimir Bukovski a fost de două ori, anul trecut, o dată la Şcoala de Vară şi o dată iarna, pentru a lansa cartea făcută între timp, Bukovski la Sighet. Nu l-au chemat nici pe el, deşi este unul din marii analişti ai sistemului comunist, cu o biografie senzaţională. L-au filmat, din nou, doar Lucia Hossu-Longin (la Sighet) şi Mariana Şipoş (la Bucureşti). Tare mă tem că Mariana Şipoş a avut ghinion, pentru că după Bukovski i-au luat emisiunea „Eveniment”. E drept că Bukovski a fost mai bine primit decât Courtois. El a avut o emisiune la „Realitatea TV”. Acum mă îndoiesc că ar mai putea avea.
N-aţi încercat să faceţi dumneavoastră un film?
Am făcut o pagină pe Internet, un muzeu virtual care va putea fi accesat începând cu 1 iunie, la indicativul www.memorialsighet.ro. Pentru un film nu avem bani. Şi nimeni nu mai face nimic pe gratis, cum se putea întâmpla în urmă cu zece ani.
TRĂIM ÎN ŢARA „MIORIŢEI” ŞI A „FENOMENULUI PITEŞTI”
Se consideră, probabil, că este publicitate. Aveţi nevoie de publicitate, domnule Rusan?
Atâta cât să se ştie că există Memorialul.
Şi iată, spuneţi că Memorialul are cinci sute de vizitatori pe zi. Cum au aflat?
Cei din străinătate află de la televiziunile lor: programul „Arte” (francez), televiziunea Hilversun (Olanda), televiziunea cehă (Ostrava), o televiziune japoneză – au făcut filme. Turiştii vin ca la o curiozitate oarecare şi apoi ies cu lacrimi în ochi. Spun şi altora. Românii ştiu din „Memorialul Durerii”, din cărţile noastre, din ziarele pe care le-am enumerat (dintre celelalte ziare centrale sunt unele care n-au scris un rând). Tinerii au aflat de la colegii care au fost la Şcoala de Vară sau de la profesorii lor.
V-au făcut reclamă poate şi detractorii?
Piedici, intrigi, am avut destule. Doar trăim în ţara „Mioriţei” şi a „fenomenului Piteşti”.
„Vocea României” scria în 1994, când am început Memorialul, că exportăm suferinţa românească, că o internaţionalizăm, o vindem… Consiliului Europei. Acolo, la Sighet, ar fi trebuit doar să punem o lumânare şi o floare. Românii noştri au o imaginaţie grozavă când e vorba de bârfe: unii intelectuali, care s-ar fi vrut poate remarcaţi în muzeu cel puţin cât Iuliu Maniu, au scris prin ziare că am făcut un „Gulag-Business”, adică un spectacol mediatic. Chiar şi unii foşti deţinuţi politici s-au plâns că am creat Memorialul la Sighet, nu la Aiud (ca şi cum am fi putut alege). Alţii ne-au băgat de vină că am văruit muzeul şi nu am lăsat ruina închisorii aşa cum era, murdară şi promiscuă. Dar nici stângiştii occidentali nu s-au lăsat mai prejos. Câţiva calomniatori de profesie au mers din ziar în ziar şi din televiziune în televiziune ca să ne pună câte o ştampilă politically correct, fără măcar să fi călcat vreodată la Sighet: o zeloasă şefă de cadre gauchistă a scris într-un influent ziar parizian că la Sighet se face cultul fascismului. Vorba a fost luată de vânt prin străinătate, iar apoi a fost preluată de unii înalţi funcţionari români (şefi de institute de cercetare, diplomaţi chiar), care fără să fi văzut ei înşişi Sighetul (le-ar fi fost mai uşor decât doamnei respective!) repetă calomnia, poate pentru a se dovedi vigilenţi în ochii occidentalilor care ne primesc în NATO…
Lumea îi crede?
Lumea nu-i crede, vine la Sighet şi se convinge că nu-i adevărat! Dar cu asemenea zvonuri abaţi atenţia, reuşeşti să ascunzi pe securiştii care vor să se infiltreze în NATO.
Dumneavoastră puteţi face o reconstituire a trecutului prin studiul evenimentelor, instituţiilor, mentalităţilor. Cum vă ajută instituţiile de azi?
Cu excepţia unor muzee care ne-au dat în custodie obiecte şi documente, n-am primit nici un concurs. Am cerut, de pildă, printr-o scrisoare adresată Băncii Naţionale sprijin, inclusiv documentar şi material pentru alcătuirea unei săli de muzeu dedicată economiştilor şi finanţiştilor, victime ale comunismului (numai la Sighet au murit patru foşti guvernatori din perioada interbelică). Ne-a răspuns (nu domnul Isărescu, ci un director al secretariatului) că sprijinul material nu e posibil, dar că putem cere copyright-ul pentru fotografii de la muzeul X! Acelaşi dezinteres îl manifestă poliţia română în ce priveşte soarta miilor de predecesori întemniţaţi (cărora le-a luat doar gradele de chestor şi comisar) sau uniunile de creaţie, indiferente la suferinţa scriitorilor şi artiştilor arestaţi, condamnaţi, mutilaţi sau ucişi, de la Constant Tonegaru la Vasile Voiculescu, de la Militza Petraşcu la Erich Bergel. Dacă nu-şi îngrijesc singure istoria, riscul este să le-o scrie altcineva, cu neştiinţă sau reacredinţă.
Cărui fapt credeţi că se datorează această opacitate?
La început a fost doar răutate şi nesimţire, dar acum este vorba chiar de o directivă, de o cenzură, care pluteşte în aer. De câte ori n-aţi auzit pe mai-marii de azi spunând: „Să privim numai înainte! Să lăsăm trecutul istoricilor!” (adică să-l ţinem ascuns în arhive). Ei îşi închipuie (sau vor doar să ne convingă pe noi) că această ascundere a gunoiului după uşă poate ţine loc de reconciliere, aşa cum, zic ei, ne-ar cere NATO! Eu ştiu, dimpotrivă, că toate ţările civilizate şi-au realizat sistemul democratic actual printr-o atentă evaluare a trecutului şi prin tragerea concluziilor necesare mersului înainte. La noi este invers: cine se ţine tare şi nu intră în acest joc de-a uitarea, riscă până la urmă să fie considerat „fundamentalist”, „extremist” sau (mai ştiu eu?) poate chiar „taliban” sau „terorist”. Iuliu Maniu, într-o discuţie cu Schuler, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, îi spunea acestuia în 1945 că guvernul Groza ajunsese să-l acuze (pe el, pe Maniu) că, criticând guvernul, critică implicit pe Aliaţi! Anglo-americanii n-au reacţionat la această aberaţie, gândindu-se că-i prea gogonată ca să fie reală. Maniu a fost declarat în scurt timp fascist, iar peste doi ani a fost condamnat pe viaţă ca spion anglo-american! Aşa a şi rămas în manuale, cărţi, broşuri şi discursuri, vreo douăzeci de ani. După care, Ceauşescu l-a iertat puţin, îmblânzind formula: „politician reacţionar, agent al imperialismului”. Iată unde se poate ajunge prin ascunderea trecutului de ochii lumii, prin falsificarea lui. Dacă istoria nu se învaţă cum trebuie în şcoli, dacă politicienii se joacă de-a istoria cum vor ei, există oricând riscul totalitarismului, al dictaturii, chiar dacă acestea se exercită indirect, prin manipulare, prin frică şi laşitate impuse.
POLITICA FĂRĂ ISTORIE – UN ACOPERIŞ FĂRĂ CASĂ
Această amnezie planificată se manifestă numai la noi?
Se manifestă peste tot, în grade diferite, chiar şi în Occident. Stéphane Courtois şi-a intitulat ultima carte „Du passé faisons table rase!”. Este versul întâi din refrenul „Internaţionalei” („Sfârşiţi odată cu trecutul negru”), folosit ironic. „Cartea neagră a comunismului” şi felul cum a fost primită – mai ales în Franţa – dovedeşte ce oroare au politicienii de istorie. Ei ar vrea să conducă lumea fără să-i mai intereseze experienţa celor de dinainte. Politica fără istorie este însă ca un acoperiş fără casă. Istoria este casa a tot ce a înfăptuit – bun şi rău – o naţiune.
Aţi colaborat la aceste două lucrări, coordonând Addenda românească, la care au participat câţiva prestigioşi istorici.
Addenda alcătuită de Centrul nostru în 1998, pentru ediţia românească a Cărţii negre, era o completare şi o corectură a textului lui Courtois (mai precis al lui Karel Bartošek) referitor la România (în capitolul mai vast dedicat Europei de Est). Dacă ţineţi minte, ea a fost foarte urât şi foarte nedrept criticată, inclusiv de coeditorii noştri români, pentru că nu mulţumea toate vanităţile (aşa se întâmplă când lucrezi în absolut pionierat pe o materie vie, istoria contemporană, ai cărei eroi sunt încă, unii, în viaţă – şi trebuie să concentrezi totul în numai 50 de pagini!). De o parte din obiecţiile îndreptăţite am ţinut seama când am revizuit Addenda pentru ediţia a II-a a cărţii, care n-a mai putut apărea în România. Courtois a luat acest text şi l-a introdus în volumul II al Cărţii negre a comunismului, intitulat, cum spuneam, Du passé faisons table rase!. Este într-o companie selectă, alături de alte Addenda, apărute în ediţiile naţionale din Germania, Estonia, Bulgaria şi alături de câteva studii scrise de somităţi ca Joachim Gauck, Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Ilios Yannakakis şi de Courtois însuşi. Se pare că volumul are şi el succes, ca şi primul (Cartea neagră a fost tradusă în 26 de limbi, într-un tiraj total de un milion de exemplare). Textul nostru arată foarte bine între celelalte şi, pe scurt, cred că este prima dată când o istorie românească apare după război într-o lucrare de asemenea anvergură, într-un context atât de flatant şi la o editură de prim-plan ca „Robert Laffont”.
Realităţii amnezice în care trăim şi în care tinerii nu mai ştiu aproape nimic despre ţara părinţilor lor i se opune şi încearcă s-o suplinească Şcoala de Vară de la Sighet?
Da. Şcoala de Vară de la Sighet, ajunsă la a şasea ediţie anul acesta, încearcă să treacă înspre generaţiile următoare, salvându-le astfel, adevărurile despre cea de a doua jumătate a secolului 20. Bukovski, care s-a implicat cu o neobişnuită înflăcărare în acest demers, îl consideră nu numai strict necesar ci, din păcate, şi unic în lume. El spune că, dacă generaţia lui n-a putut decât să rănească sisitemul comunist, generaţia adolescenţilor va reuşi, abia ea, dacă află ce a fost comunismul, să-l înlăture definitiv. Pentru noi înşine, Şcoala de Vară înseamnă o prelungire a Memorialului, o garanţie că Memorialul va rămâne un atelier al memoriei, un muzeu viu. O sută de adolescenţi se întâlnesc o dată pe an cu mari istorici şi lideri de opinie din diverse părţi ale globului pentru a afla şi a înţelege ce a fost, pentru a învăţa să gândească şi să se implice în ce va fi. Este o şcoală de gândire şi de morală în acelaşi timp, o şcoală în care libertatea (pe care o descoperim de atâtea ori dizolvantă) este folosită ca material de construcție.
apărut în România Liberă, 30 aprilie 2003
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017