Tatăl Blandianei, preotul Gheorghe Coman, a fost arestat şi condamnat la 6 ani închisoare la puţin timp după ce ea debutase în „Tribuna“ şi terminase liceul. O vedeam cu coada ochiului în odăiţa înghesuită de birouri, în care coabitam, între alţii, cu poetul Ion Rahoveanu, fost student al lui Blaga, trecut prin „munca de jos“ la Sibiu şi apoi adus de Ioanichie Olteanu – nu ştiu cum – şef al secţiei de poezie. Era îmbrăcată într-un palton de urson gri-închis, a cărui glugă dată într-o parte lăsa să i se vadă părul castaniu împletit într-o codiţă de elevă silitoare. Relaţiile cu „maestrul“ (porecla glumeaţă a lui Rahoveanu, pe care el o primea, însă, cu toată seriozitatea) erau foarte convenţionale. Ana (Doina, cum i se spunea acasă, fără să fi fost botezată decât Otilia-Valeria) stătea deferentă pe scaunul colaboratorului, în timp ce „maestrul“, heiratic, cu ţigara lăsată pe marginea scrumierei, alegea din când în când o coală scrisă din vraful de poezii adus şi o punea de o parte. Până să-i vină rândul la publicare nu o mai vedeam. După care venea din nou de la Oradea, cu un nou transport de poezie.
Nu mai ştiu cum m-am îndrăgostit. „Maestrul“ – sadic sau numai insensibil – nu ne făcuse cunoştinţă. Într-o zi de 7 ianuarie (onomastica lui), ştiind că „eleva din Oradea“ urma să vină, i-am propus o afacere (dacă mă gândesc bine, acum când scriu, destul de oneroasă). „Maestre, i-am spus, nu mi-ai făcut niciodată cunoştinţă cu eleva. Fă-ne cunoştinţă acum, cheamă-mă şi cheam-o şi pe ea şi pe cine mai vrei la «Continental» să te sărbătorim, iar eu plătesc din chenzina mea toată consumaţia.“
Rahoveanu a acceptat, toată redacţia s-a lăsat invitată şi s-a luat după noi, eu am fost aşezat lângă „elevă“ (era absolventă de liceu, dar aşa i se spunea, încă), toată după-masa am sporovăit, treptat s-au retras toţi ceilalţi zâmbind complice, iar eu am condus-o la gară. Ningea cu fulgi mari, numai buni să te îndrăgosteşti, până la tren mai era o oră şi ceva, am străbătut oraşul încet, oprindu-ne din când în când, luând câte un fulg în palmă şi topindu-l cu suflarea. Nu ştiu cum am reuşit să mă îndrăgostesc atât de fulgerător – sau poate eram indragostit dinainte de a o fi cunoscut, citindu-i poeziile şi aflând că tatăl ei este la închisoare, când i-au respins dosarul chiar înainte de admitere. Şi parcă – aveam impresia – avea o paloare de om suferind, am întrebat-o mai târziu şi mi-a confirmat că, într-adevăr, ieşise din spital, după o criză de ulcer. Dragostea este, uneori, nevoia de a ajuta pe altul şi de a-ţi uni suferinţa cu a lui.
Când a sosit trenul, am prins-o de mână şi am întrebat-o pe neaşteptate, căutând să evit melodrama din toate filmele pe care le văzusem: „Doina, ai vrea să te căsătoreşti cu mine?“.
Era cu un picior pe scară, a urcat repede, trenul se pusese în mişcare şi mi-a fluturat cu mâna un salut până când nu am mai văzut-o.
Săptămânile care au urmat au fost mult mai goale după această declaraţie pripită. Trebuia să mă ascund de colegi, să nu mă dau de gol. I-am scris şi ei câteva scrisori, calculat banale şi neutre, ca pentru a-i da timp să ia o hotărâre şi având grijă să nu par caraghios, să nu accentuez gafa, dacă fusese gafă. Îmi răspundea la fel de neutru, fără să escaladeze banalitatea. Cred că în asemenea situaţii e mai greu să fii fată decât să fii băiat.
După câteva săptămâni am plecat netam-nesam la Oradea, în speranţa că o aştept la poartă, nu ştiam dacă-i spusese ceva sau nu mamei şi dacă pot intra. Mama ei m-a primit amabil: „Ghinion, tocmai a plecat la Cluj, credeam că vă întâlniţi. Ştiam că ştie. M-a poftit la masă, am acceptat cu sentimentul că dau un examen. N-am mâncat nici mult, nici puţin, am ţinut tacâmurile ca un englez, am vorbit vrute şi nevrute, fără să ajung la subiect. Când s-a întors, spre seară, n-a mai fost nevoie de multă introducere, i-am cerut mâna, cum se spunea pe vremea aceea.
A doua zi, „Maestrul“ m-a întâmpinat cu subînţelesuri. „A fost ieri eleva.“ „Ştiu, eu am fost la Oradea şi am cerut-o de nevastă.“ A rămas mut de uimire. Dar povestea căsătoriei noastre mai avea să treacă prin multe peripeţii.
Aflarea veştii n-a durat mai mult de câteva ore. Spre sfârşitul zilei m-a chemat în biroul lui Dumitru Isac, redactorul-şef adjunct. Era conferenţiar de Logică la Facultatea de Filozofie (fost student al lui D.D. Roşca) şi avea la “Tribuna” o jumătate de normă, jucând rolul ideologului redacţiei. Deşi afişa o ţinută flegmatică, neamestecându-se aparent în intrigile boeme ale redacţiei, uneori părea interesat să-l discrediteze pe laureatul Premiului de stat Dumitru Mircea ca să-i ia locul de redactor-sef.
– Rusan, am auzit că ai de gând să te însori.
– Aşa e vorba, domnule profesor.
– Ştiai că tatăl poetei este la închisoare?
– Da, domnule profesor.
– Atunci înseamnă că eşti un inconştient. Abia a ieşit taică-tău şi vrei s-o iei de la cap? Vreau să te avertizez că…
– Hotărârea este deja luată.
Isac nu s-a lăsat şi, la prima venire la Cluj, a chemat-o în biroul lui pe Blandiana. Ea mi-a relatat scena uluită, spunând că s-a simţit ca o Traviata persuadată de tatăl lui Alfred, numai că o Traviata politică, nu sentimentală.
– Tovarăşa Blandiana, am aflat de la tovarăşul Rusan că vă căsătoriţi.
– Tovarăşa Blandiana, vreau să vă avertizez că îl distrugeţi. Dosarul Dumneavoastră se va cumula cu al tovarăşului Rusan şi vă veţi deteriora situaţia amândoi. Dacă îl iubiţi oricât de puţin pe Rusan, va trebui să-l părăsiţi. În orice caz, să nu vă căsătoriţi. Mai simplu? Dară nu vreţi şi nu vreţi altfel, ar fi să păstraţi o legătură liberă, chiar dacă e mai neprincipială decât căsătoria.
Ne-am dus direct la Sfatul Popular şi ne-am planificat oficierea căsătoriei. Peste două săptămâni eram în faţa ofiţerului Stării Civile, pufnind în râs la recomandările în limbaj de lemn pe care ni le dădea, citind din Codul familiei. Am ieşit ţinându-ne de mână pe Corso şi ne-am întrebat cum şi unde am putea sărbători o nuntă făcută incognito. Aveam în buzunar doi lei, cam cât ar fi costat două bilete de operă la „cucurigu“ (balconul cel mai de sus). Spre ghinionul nostru, spectacolul avea un solist străin şi deci preţul biletelor era majorat. Am socotit că este un semn că viaţa pe care o începeam va avea de înfruntat multe greutăţi şi multe ghinioane, sfârşite totuşi cu bine. Căci portarul de la Operă, văzându-ne ezitând, ne-a dat drumul să intrăm, punându-i cele două monede în palmă.
A doua zi, Doina s-a mutat de la rudele la care locuia în Cluj, pe strada Emil Isac nr. 3. Un pod scund, în care eu nu puteam sta în picioare decât cocârjat şi la care se urca pe o scară caraghioasă, cu fuştei, gata să cadă cu tine cu tot.
Doamna Bel Klara, proprietăreasa care pândea orice mişcare se petrecea în curticica ei, ne-a aşteptat cu un buchet de flori şi ne-a spus că, totuşi, de la întâi chiria de 150 lei se dublează.
Una dintre găselniţele propagandistice introduse în presa literară a anilor ’60 a fost trimiterea redactorilor la „culturalizarea maselor“. Patentul le aparţinea tinerilor din Bucureşti, care au cerut să fie trimişi pe teren pe perioade mai lungi, pentru „a cunoaşte mai bine viaţa“. În realitate, ei scăpau de programul obositor de muncă din Bucureşti, unde nu aveau locuinţe ca lumea, şi – ajunşi în oraşele de provincie – lucrau „de voie“ la ziarele de partid, erau cazaţi în casele partidului şi luau masa, alături de activişti, la restaurantele „gospodăriei de partid“. Un regim mai convenabil nu se putea găsi, mai ales că, pe lângă aceste avantaje, aveau libertatea să continue viaţa boemă din Capitală. Aşa au ajuns Nicolae Velea la Galaţi, iar familia Constanţa Buzea–Adrian Păunescu la Oradea. Nu mai ţin minte unde au fost trimişi Ilie Constantin şi Nichita Stănescu.
Până să ajungă la Cluj, metoda s-a transformat în ceva mult mai puţin atractiv. În loc de ziarele din marile oraşe, scriitorii erau puşi la dispoziţia căminelor culturale din sate. În loc să fie voluntară, plecarea devenea obligatorie – pe timp de două săptămâni.
Doina şi cu mine am fi vrut să mergem – dar aproape să plecăm definitiv – la Oneşti, unde doctorii şi inginerii formau o elită, amestecaţi cu puşcăriaşii din fostul lagăr de muncă care, neavând voie să se întoarcă la vechiul domiciliu, au rămas aici, pe funcţii inferioare, dar destinse din punct de vedere politic. Şi asta nu se întâmpla numai la Oneşti. Poate că jumătate din foştii deţinuţi au devenit oameni de şantier. Corneliu Coposu a lucrat la o Întreprindere de Construcţii-Montaj, Ticu Dumitrescu pe un şantier forestier, tatăl meu – absolvent de Drept –, după opt ani de închisoare, a lucrat cincisprezece ani ca normator pe şantierul de gaz metan al inginerului Valter, cu care a peregrinat prin toată ţara: Sântimbru – Alba, Bratu – Mediaş, Deparaţi – Hârleşti în Teleorman, Bucureşti – Căţelu, Braşov. De căte ori trec cu trenul prin aceste locuri îmi dau lacrimile văzând conductele, staţiile de pompare şi traversările de râuri, fundaţiile părăsite ale fostelor barăci. Erau ca o familie, nu aveau organizaţie de bază şi nici măcar directorul nu era membru de partid.
La Oneşti l-am cunoscut, cu ocazia unei documentări, pe doctorul fost deţinut politic Mircea Lăzărescu. Şeful unuia dintre şantiere era inginerul Nicolae Veza, cu care tata lucrase, de asemenea.
Ne-am reîntâlnit după revoluţie, fără ca atunci să ne fi ţinut minte numele, când am dat mâna la diferite sindrofii, cu inginerul Iunian D. Zărnescu şi cu medicul Radu Anastase, proaspăt căsătorit cu o colegă venită din RDG la studii în România.
Întrucât atmosfera ne surâdea, iar Doina era oricum ostracizată la Cluj (interzisă la publicare şi la admiterea în facultate), am făcut în 1961 o scrisoare către Uniunea Scriitorilor la Bucureşti, prin care ceream să mergem la Oneşti – eu inginer, ea, metodistă la casa de cultură.
Am văzut reprodusă această jalbă – ce-i drept, scrisă cam pompos, pentru captatio benevolentiae – într-un studio recent dedicat „privilegiilor scriitorilor“. Tânărul autor voia să ne prezinte ca pe nişte oportunişti care caută să se căpătuiască printre oamenii muncii. Oricum, Mihai Beniuc nu ne-a răspuns la scrisoare, iar Doina s-a angajat ca zidar pe un şantier care construia locuinţe în Piaţa Mihai Viteazul din Cluj. Colegii de echipă, care făceau naveta din vestita echipă de constructori maghiari din Săvădisla, au simţit că „este ceva“ cu tânăra căreia soţul (adică eu) îi aduce de mâncare cu sufertaşul. S-au purtat cu ea extrem de delicat, învăţând-o să lege cărămizile cu mortar şi să drişcuiască pereţii, dar nepunând-o să care cărămizi cu targa, ceea ce i-ar fi fost peste puteri. De altfel, peste câteva luni de iarnă grea şi umedă, a făcut o criză gravă de ulcer şi a intrat direct în spital.
Cei de la Regiunea de partid n-au agreat angajarea pe şantier, peste voia lor, a poetei interzise. Au considerat-o, dimpotrivă, o sfidare a voinţei partidului şi au prelungit sine die ostracizarea.
(Fragment dintr-o carte neterminata)
Text publicat în revista Familia, 2017