Plecarea la Veneția

Ana Blandiana și Romulus Rusan, fotografie dintr-una din călătorii

Cu mai multe luni înainte de noiembrie 2010 când urma să împlinim 50 de ani de căsătorie (ceea ce ni se părea în egală măsură incredibil și amuzant) eram urmăriți și iritați de întrebarea cum poate fi sărbătorit un astfel de jubileu. Ni se părea imposibil să ne facem că nu există și să trecem peste el cum treceam peste zilele de naștere sau peste celelalte aniversări, dar, având oroare de petreceri, nici nu ne puteam imagina organizând noi una. În cele din urmă am hotărât să plecăm pentru câteva zile la Veneția, făcând astfel un cadou aniversar din frumusețea care ne făcuse de atâtea ori fericiți. Ne-am cumpărat bilete de avion, am reținut hotel și ne-am jurat că în cele o sută douăzeci de ore pe care aveam să le petrecem acolo vom uita cu desăvârșire tot ce am lăsat acasă și nu ne vom gândi decât la ceea ce sărbătorim, încercând să înțelegem lucrul, extraordinar de fapt, care ni se întâmplă. Din păcate, sărbătoarea a început cu stângul; ajunși la Otopeni, am aflat că pașaportul lui Romi era expirat și nu avea la el nici buletinul de identitate. A trebuit deci să revenim peste două zile când am găsit și am cumpărat noi bilete de avion, pierzând nu numai costul lor, ci și două nopți plătite de hotel și 48 de ore de sărbătoare. De aici încep paginile de jurnal incomplet, pe care le-am găsit printre hârtiile scrise de mână – pe care le culeg de luni de zile dintre ziare, mailuri, faxuri, dactilograme – și pe care le dau tiparului nu din motive literare, ci pentru uimitoarea lor relevanță psihologică. În Piazza San Marco, Romi își nota idei de proiecte pentru Sighet…
Ana Blandiana

 

Duminică, 14 nov. orele 17:45, 2010
După 60 de ore cauzate de expirarea pașaportului, alaltăieri. Prin programare am pierdut aceste două zile jumătate de Veneția, plătind în schimb alte două bilete.
În ultimele două zile ne-am odihnit în casă, aranjând hârtiile desperecheate, dar nu am reușit să scriu decât note. Eu speram să încep măcar una din cele două restanțe: editorialul la 22 și prefața la Cartea Morților.
N-am reușit nici una, nici alta și am plecat oarecum dezamăgit. Dar, oricum, ne-am propus ca voiajul la Veneția să fie destins. Din intervalul de două zile și jumătate rămase, nu avem de ales decât această detașare nonșalantă. Părem niște interbelici plecați în Apus să celebreze un eveniment. Vom reuși?
Pe aeroport, în ora de dinaintea plecării, mă simt cam confuz, dar mă stăpânesc, nu spun Doinei, ca să nu dau o turnură rea călătoriei. În avion mă liniștesc scriind, în timp ce Doina citește despre Veneția.
Ca în orice avion, „la colazione” ocupă timpul aproape integral. Dar într-o oră și 45 minute am și ajuns la Veneția.
Aeroportul San Marco este destul de modest și provincial. Nu are un „ente del turismo” și aflăm doar că spre Piazzale Roma (autogara Veneției) pleacă autobuzul nr. 5.
Confuzionați și de faptul că nu există un tren (cum ne spuseseră la București, deși n-am crezut) și în așteptarea lui „5” (a cărui oră de sosire creștea mereu pe monitor), ajungem să plecăm abia la 725, adică după trei sferturi de oră de la aterizare.
La Piazzale Roma ajungem în 20 de minute, după numeroasele schimburi de autostradă care se încolăcesc în jurul Veneției. Pe margine – depozite, cluburi selecte, case mo deste cu livadă, hoteluri luxoase cu gazon artificial, comune cu cârciumioare și bisericuțe baroce… și iată-ne în larga piață care, vecină cu eleganta stazione Santa Lucia, face împreună cu ea legătura lagunei cu terra ferma.
După ce ne asigurăm biletele pentru întoarcerea acasă de miercuri dimineața, ajungem la hotelul nostru, „Arlechino”, unde avem o cameră cu vedere spre unul din sutele de canale care brăzdează și leagă Veneția.
Ar fi vorba, scrie într-un ghid al hotelului, de o casă patriciană din secolul 16 (întradevăr stucaturile tavanului și oglinzii, ca și mătasea în care este tapetată majoritatea pereților, certifică acest lucru, doar fotoliul pentru copii și paturile matrimoniale sunt simplist-moderne).
Ne desfacem bagajele și plecăm (este deja ora 9 și jumătate) spre Piața San Marco, magnetul turistic al orașului. Pe drum cumpărăm castane de la niște indieni. Fiind duminică seara, nici nu am avea ceva mai bun de făcut (cu excepția intrării în vreun restaurant, ceea ce n-aveam chef).
Și în San Marco e puțină lume. Turiștii au plecat, iar localnicii s-au închis în case. Ne amintim de un Revelion (cred că în 1972), când Gh. Achiței (având un loc rămas restant în călătoriile redacției) i-a dat bilete de drum Doinei, iar ea m-a luat și pe mine („pe cont propriu”). Nu știu ce convenții feroviare erau în acel timp, dar biletele prin Europa costau o nimica toată. Hotelul (undeva lângă stazione Santa Lucia) a costat în schimb 4100 lire, de două-trei ori mai mult ca în alte orașe, unde găseai pensiuni cu 2000 lire pe noapte (sau chiar cu 900!). Ne amintim agitația de la acel Revelion și ne întrebăm de ce sunt atât de puțini oameni acum. Dar – ce-i drept – este criză.
Un mic simbol al decadenței turismului sunt tinerii asiatici (arabi?) care aruncă în aer un fel de lanterne de carton luminând albastru, pe care apoi le prind în cădere și încearcă să ți le vândă. E adevărat că și prima invazie, a popoarelor asiatice, care a dus la căderea imperiului roman, a contribuit pe urmă la concentrarea imperiului în câteva puncte forte și implicit la nașterea republicii venețiene.
Frânți de oboseală, ne întoarcem la hotel și facem planuri pe mâine. Dar și pentru mai târziu, căci Veneția ne-a dat câteva idei (sinucigașe, ce-i drept, pentru Sighet…)
Luni, 15 noiembrie 2010 – Ceață, 15°C
Ideile ar fi: scrierea rapidă a unui ghid al Memorialului și terminarea, împreună cu Sorin Ilieșiu, a filmului despre Memorial, aflat în stadiu magmatic.
Totodată (în ce mă privește), mă reapucă pofta de a scrie volumul 4 al Călătoriei spre Marea Interioară, volum care (dacă nu venea Revoluția, Alianța și Memorialul) ar fi trebuit să se încheie la Veneția.
La televizorul din camera de hotel rulează emisiuni politice (criza coaliției datorată retragerii Confederației Nordului, discuții mai sobre, mai civilizate ca la noi), filme pentru copii (cu pisici și căței – lucru de asemenea abandonat la noi) și un film de ghidaj în Veneția reluat apoi non-stop din 35 în 35 minute.
Micul dejun plăcut (nostalgica mortadella, ioggurt, ementhal, ou fiert), apoi plecăm spre San Marco, căutând Ponte di Rialto și piața de lângă ea, de unde vrem să cumpărăm un „rasoio”, uitat la București, și o apă minerală (în Veneția asemenea mărunțișuri casnice sunt imposibil de găsit în marea de mărunțișuri frivole pentru turiști).
Ceață deasă, siluete fantomatice, mai ales în primele ore ale dimineții…
Din păcate, fără să știu, am făcut un ocol mare, care s-a mărit și mai mult seara, la ora 1930, când ne-am întors acasă, ocolind Canal Grande pe la Nord, când linia mult mai firească ar fi fost o tangentă scurtă: Piazza San Marco – Ponte dell’Accademia (găsirea unui pod peste Canal e problema cea mare la Veneția), apoi Piazza Margherita – Venice – Rio Dei Trei Ponti – Hotel Arlechino.
Ce am făcut în cele peste 9 ore de flanare prin Veneția? (Deși cheltuiește timp, flanarea, rătăcirea-în-voia-sorții, orientareadupă-instinct sunt cele mai plăcute busole ale drumețului…)
Ne-am cumpărat bilete compuse, la Muzeul Correr (pe care apoi l-am vizitat) cu 50% „ridotte” în calitate de seniori (frumos compliment și eufemism!). Al doilea muzeu cuprins în bilet va fi, mâine, Palatul Dogilor.
Muzeul Correr – foarte bogat și inegal, ocolește Piața San Marco, pe 3 laturi. La etajul I – arheologie și sculptură, la etajul II – pictură, cam convențională, și din nou câteva săli cu obiecte provenite din excavațiile unor straturi multicentenare. După muzeu ne-am rugat o jumătate de oră în Basilica San Marco.
Pe drum ne-am tratat cu whisky, iar masa am luat-o pe o străduță din spatele Pieței.
Am avut tot timpul sentimentul tonic al sărbătorii pe care am venit s-o petrecem aici, și n-am regretat cele 2 zile de întârziere.
Pe drumul spre casă am intrat în pielea venețienilor de baștină cumpărând mult căutatul „rasoio”, fructul kaki și apă minerală la supermarketul „Billa” (fost „Standa”).
Am ajuns abia târându-ne la hotel și ne-am uitat la televizor. Din nou filmul turistic și stingerea la ora 24.

 

Text apărut în revista Mișcarea Literară nr. 2-3/2017

Plecarea la Veneția